Acest „Moș Crăciun”, sosit prin luna martie, e departe de a-și fi golit sacul cu cadouri. Le dă cu țîrîita și are o tehnică desăvîrșită în a le arăta, unul cîte unul, la momentul potrivit. E plin de surprize. Și a învățat să facă spectacol ori de cîte ori mai bagă mîna-n sac, să scoată ceva de pe-acolo. Face tot ce-i stă în putință să fie în centrul atenției. Dar și noi, copiii nerăbdători, alintați și plictisiți de jucăriile obișnuite, contribuim din plin la spectacolul ăsta. De fapt, noi sîntem mai activi decît „artistul” de pe scenă, fiind mult mai dinamici și mai implicați decît el, de-a lungul desfășurării reprezentației. El e doar un animator iscusit, pe care nu l-am mai văzut pînă acum. Dar, de lucrat, lucrează excelent cu „sala”. Ne poartă prin cele mai diferite stări, ne pune să zicem felurite lucruri în cor, să scandăm, să batem din palme, să tropăim nemulțumiți, dar să nu ne pierdem deloc atenția, să nu ne luăm ochii de la scenă. Mare meșter.

Exact ca în cazul clasicului Moș Crăciun, noi, „copiii”, avem reacții foarte diferite și imprevizibile. În funcție de vîrstă, de cum am fost crescuți, de cît am apucat să socializăm jucîndu-ne cu alții, și mai ales în funcție de ce povești ni s-au spus pînă acum. Ca orice copii emoționați, agitați de venirea Moșului, avem o stare de neliniște, un soi de anxietate care ne dă tîrcoale, dar pe care n-o putem dibui prea bine în cuvinte. Alții sînt veseli, nerăbdători, abia așteaptă să-și spună poezia în fața oaspetelui și să vadă ce mai iese din sacul cu cadouri. Așa cum există nu puțini care se sperie și plîng. Apariția acestui străin, pe fondul unei agitații generale, le produce, pur și simplu, un moment de panică, blocaje, plînsete venite de nicăieri, valuri de emoție vecine cu căderea în leșin. Așa cum există și copii absolut indiferenți. Poate să facă bietul Moș ca toate visele, nu obține nici o atenție. Cel mult o privire suspicioasă, aruncată unei ciudățenii, despre care „cel mic” încă urmează să se hotărască dacă merită măcar un pic de atenție sau nu. Dar și picul ăla de atenție e extrem de bine camuflat.

De fapt, nu contează, pentru că Noul Moș Crăciun pare că o să mai stea o vreme pe-aici. Unele dintre cadourile pe care le-a adus sînt (pentru unii) sau par (pentru alții) premiere în toată regula. Încă mai desfacem la ele, le învîrtim pe toate părțile, iar cu multe habar n-avem ce să facem. Unele n-au instrucțiuni de folosire. Altele se deschid foarte greu, pentru că sînt ambalate în multe straturi. Ca-n celebrul banc cu Bulă, unora dintre cei care au capul mare, Moșul ăsta nou le-a adus ce le aducea și ăla vechi. Adică tot șapcă. Sau căciulă. Ghinion! Altora le aduce niște frumuseți de jucării, venite parcă din alte lumi. Obiecte minunate care se articulează în toate felurile, devenind ele însele niște spectacole în sine. Cert e că întreaga panaramă a bîlciului creat din senin e imensă, stratificată, compartimentată, un labirint în care am intrat cu toții. Timp în care unii spun că noul Moș Crăciun dispare de pe scenă și, cică, își schimbă costumul, din ăla clasic, în unul negru. Și-n loc de toiag, tîrîie după el o coasă. Unii zic că se-ntîmplă treaba asta, alții că nu. Unii vor să dea năvală pe scenă să vadă unde e și cum face artistul, alții fac scandal să nu-l deranjăm, ca să ne poată distra în continuare. Unii cer banii pe bilete, alții s-au pus pe huiduit încă de la început, e o chirăială generală. O harababură. Însă doar prin case. În timp ce pe străzi e pustiu.

Dar unul dintre „cadourile” cele mai interesante pe care ni le-a lăsat peste tot acest oaspete nou și misterios e o cutie, o incintă, un obiect din care, cu toții, auzim niște voci. Ca un soi de aparat de radio miniatural, care poate să aibă orice formă, dar nu „vorbește” și nu „cîntă” direct, cum am crede. Nu se aude ceva dintr-un difuzor. Ne sună direct în capete. Toate hîrîiturile, perindarea posturilor, țiuiturile și păcăniturile se-aud direct în mințile noastre. Cînd se-aude clar, cadoul ăsta ne aduce aminte foarte des de faptul că avem părinți și bunici. Ne spune tot timpul ceva în legătură cu faptul ăsta. „Hm…, ar zice unii, de parcă noi n-am ști treburile astea de unii singuri…” De fapt, luînd-o pe ocolișuri, acest cadou misterios vrea să ne spună ceva foarte precis. Că nu sîntem de capul nostru. Că nu facem chiar ce vrem noi, așa cum am crezut pînă acum.

Într-un fel sau altul, cadoul ăsta bizar ne aduce aminte de autoritate. Ne pune un pic la punct, deși în jur e mare hărmălaie. Sîntem „copii” din noua ordine de gîndire. Avem drepturi ale „copilului”. Avem demnitate. Avem parte de tratament egal din partea „maturilor”. Cu toate astea, mesajul care ne tot spune că nu sîntem de capul nostru pare din ce în ce mai clar și mai persistent. Ne spune că avem posibilități de distracție cît încape. Putem să facem ca toți dracii, cînd și cum vrem. Putem să ne urcăm și noi pe scenă, să ne scălămbăim cît dorim, și milioane de alți urmăritori ai spectacolului pot să ne vadă și să ne aplaude. Avem toate condițiile să ne jucăm cît și cum poftim. Dar fără părăsirea incintei. Hai, că adevărul e că ne-o cam și luaserăm un pic în cap. Umblam de colo pînă colo într-o debandadă absolută. Ieșeam pe străzi și ceream socoteală. În anumite locuri, chiar se îngroșase rău gluma cu cerutul ăsta de socoteală. Făceam petiții, semnalam chestii, eram activi. Nu-i nimic, activi putem fi și cu măsură. Se poate, dar mai potolit. De-acasă. Sau din cartier. O vreme. Pînă trece boala asta misterioasă. Și perfect reală. Evident, ca în fața oricărei boli, trebuie să ne protejăm. Dar să nu uităm că, dacă ieșim prea mult afară, putem să răcim. Și s-a dovedit clar. Chiar dramatic, în anumite locuri. Nu reacționăm la fel, cu toții, la o răceală. E nevoie de o intervenție a autorității și de niște reguli noi. Pentru binele nostru, desigur. Un bine pe care abia de acum încolo urmează să-l descoperim. E o nouă experiență, a unei vîrste noi, pe care o vom traversa cu toții? Sau o punere la punct? Sau amîndouă, și încă multe altele, pe care urmează să le despachetăm pe rînd?

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.