Virusul chinezesc

Cînd președintele american folosește expresia „virusul chinezesc” pentru a plasa geografic și politic coronavirusul sînt suficiente motive ca atitudinea sa să fie atribuită unei strategii mai largi tributară tensiunilor sino-americane aflate la cote înalte înainte de declanșarea pandemiei. Războiul tarifelor, scandalul Huawei, confruntarea mută din Marea Chinei de Sud sînt argumente în acest sens. 

Donald Trump e cunoscut pentru tactica sa de a jigni în stînga și în dreapta asemeni unui bully de clasa a VII-a scăpat într-o sală de clasă plină de geeks. Faptul că acum pune porecle unui virus nu se clasează sub nici o formă la categoria excepții. Nici măcar nu e cel mai grav exces retoric al său. 

Comentatorii politici au expediat repede formularea respectivă în raftul cu sintagme ambiguu-xenofobe ale președintelui american și au continuat să folosească denumirile oficiale SARS-CoV-2 pentru virus și COVID-19 pentru maladia pe care acesta o provoacă. 

Și totuși, discuția despre un virus chinezesc ar merita purtată. Și nu unul care duce la apariția unor  pneumonii, ci la contorsiuni nefirești ale opiniei publice internaționale. 

Criza mondială de sănătate publică a scos la iveală nu numai slăbiciunile sistemelor publice și private în fața evenimentelor în rapidă desfășurare, ci și cinismul Beijingului care își condiționează ajutorul de prezența fizică a oficialităților de rang înalt ori de cîte ori sosește cîte un transport de măști de protecție sau ventilatoare exportate din China. 

Exemplele sînt nenumărate. Inclusiv în România, Departamentul pentru Situații de Urgență a simțit nevoia să se alăture corului omagial pro-chinez. Pe de altă parte, nici un oficial român nu a considerat necesar să emită opinii chiar și vag critice la adresa modului în care Behemoth-ul asiatic a gestionat această criză. 

Despre transparența mincinoasă a modelului chinezesc am mai scris în acest spațiu la începutul lunii martie. De atunci însă, cel puțin două guverne europene și-au exprimat nemulțumirea în legătură cu propaganda externă a Beijingului. Ministrul francez de Externe l-a chemat la ordine pe ambasadorul Chinei la Paris, cerînd explicații cu privire la pozițiile publice ale ambasadei care luau în rîs eforturile Franței în lupta cu pandemia. 

Aceeași ambasadă, absolut insensibilă la nemulțumirile franceze, publica două săptămîni mai tîrziu un articol atribuit unui diplomat chinez nenumit care vorbea despre slăbiciunea psihologică a Occidentului și observa sarcastic că unii cetățeni își pierd încrederea în democrația liberală. 

La rîndul său, guvernul german a dezvăluit că diplomații Chinei fac eforturi pentru a convinge Berlinul să emită cîteva epitete măgulitoare la adresa modului în care se descurcă Beijingul. 

Efortul de propagandă vizează și Uniunea Europeană. Comisia n-a explicat încă suficient cît de mult au contat presiunile Chinei în forma finală a unui raport despre dezinformarea cu origini rusești și chinezești elaborat de Serviciul pentru Acțiune Externă al blocului comunitar. Surse citate de presa internațională insistă că tonul acelui raport a fost îmblînzit după intervenția martorilor lui Xi Jinping. 

Raportarea la aroganțele chinezești e complicată pentru că oficialii occidentali se simt obligați să își pondereze atitudinea ținînd seama de factorii economici. La ieșirea din izolare, economiile vestice vor dori să aibă în continuare acces la piața chineză. Or China, care n-a fost niciodată foarte subtilă în a combina măiastru beneficiile comerciale cu cele politice, știe prea bine că, pe fondul unei sincope a economiilor occidentale, puterea sa de negociere și de persuasiune crește. 

Conduita Beijingului obligă însă la reflecție. Puterea actuală a Chinei, construită pe furt intelectual și propagandă agresivă, și-a arătat adevărata natură zilele astea. Iar pe termen scurt, în afară de niște proteste formale și o întărire a coloanei vertebrale  (pozele acelea cu ambasadori primind recunoștința unor oficiali occidentali pot lipsi oricînd), nu se pot face foarte multe lucruri. 

Pe termen mai lung, cel puțin la nivel european, ar putea fi însă trase niște concluzii. Cîteva calcule nu foarte complicate ar putea să ducă la concluzia că lanțul de aprovizionare și producție pentru piața comunitară nu trebuie să înceapă în Asia, ci în estul continentului. Sînt muncitorii români și polonezi mai scumpi? Sigur că da, dar cît de scumpă e o criză în China? O criză amplificată conștient și iresponsabil de guvernul de la Beijing. Vedeți guvernele europene din Est condiționînd accesul investitorilor de omagii bine plasate? Probabil că orice astfel de guvern ar fi zburat din funcție instantaneu dacă ar da cu piciorul creării a mii de locuri de muncă. Apoi e în interesul comun al statelor UE ca Estul să se dezvolte cît mai rapid. Beneficiile transformării economice a Estului european au fost resimțite și împărțite pe întreg continentul. Dacă recuperarea decalajelor e importantă, atunci la beneficiile sale poate fi adăugată și reducerea dependenței economice de un guvern capricios, dictatorial și neprietenos cum e cel de la Beijing. 

Da, virusul chinezesc există și răspîndirea sa trebuie oprită. Nu cu recomandări ale OMS, ci cu calcule reci care să adauge în coloana de profit and loss și o poză cu figura impenetrabilă a împăratului  Xi al Chinei.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.