EDITORIALE ȘI OPINII

Astăzi ni se pare că moneda euro există de cînd lumea şi că va fi tot cît va ţine şi lumea (nu ne îngrijorează că prin Europa au apărut niscai dubii). Eu, totuşi, îmi mai aduc aminte de francii francezi, de bancnotele acelea mari şi vesel colorate, dar şi de variatul mărunţiş, centimele care-ţi încărcau buzunarele prin anii ’90, în vremea cînd la noi, din pricina inflaţiei, monezile aproape că dispăruseră.

De cîteva zile, universitatea este în fierberea „clasificării“ şi „ierarhizării“ universităţilor, declanşate de ministrul Funeriu. Am încercat să vorbesc cu nişte colegi din alte universităţi, dar am primit doar SMS-uri iritate cu „şedinţă metodologică“ sau „sînt în plin scandal, te sun cînd se termină“. Nu mi-a răspuns nimeni.

O carte uitată, pe care Humanitas o recheamă la viaţă (Roumanian Journey, London, 1938), a apărut zilele acestea în traducerea Mariei Berza. E prima oară cînd avem prilejul să aflăm impresiile pe care le-a notat, îndată după întoarcerea din această Călătorie în România, un eseist, dramaturg şi poet – Sacheverell Sitwell.

Conform tradiţiei, prima biserică a mănăstirii Dintr-un lemn a fost construită din lemnul unui singur stejar, pentru a adăposti o icoană făcătoare de minuni găsită în secolul al XVI-lea. În jurul acestei biserici modeste s-ar fi organizat un prim schit de maici.

E sfîrşitul lui mai 2011, ziua creşte spre solstiţiu, e deja vară la Bucureşti, lumea-i cum este şi ca dînsa sîntem noi, plini de detalii numite D.S.K., Obama, Netanyahu, vulcanul islandez erupe din nou, Mubarak e în depresie, europenii nu înţeleg justiţia americană, se înţeleg tot mai puţine, un prieten mă sună să-mi strige că nu-l înţelege pe Stalin, un altul că nu pricepe nimic din Ulise-le lui Joyce.

În urmă cu douăzeci şi cinci de săptămîni, am început o serie de articole în care am încercat să spun cîte ceva despre dezordinea simbolică în care rătăcim de ani buni. Nu am pretins nici o clipă că deţin vreun adevăr suprem sau cheia unei teorii care explică fără putinţă de tăgadă tot ceea ce ni se întîmplă.

Astăzi, mîinile care preiau eprubetele lui Mesi şi Nadal sînt mai curate decît erau pe vremea lui Maradona şi Agassi? Da, poate fi şi aceasta o explicaţie a fotbalului de vis jucat de Barcelona, echipa care atinge periculoasa unanimitate a aprecierii. Aşa ceva nu s-a mai pomenit în fotbalul mai viu decît Camera Lorzilor, în fotbalul unde consensul este interzis.

Abia ce a trebuit să-i explic mai an lui Adrian Năstase că nici nu sînt şi nici nu mă prezint ca socialist, că iaca acum trebuie să fac aproximativ acelaşi lucru cu prietenul meu Gabriel Giurgiu. Deci, Gabi ajunge la concluzia că un raport scos de organizaţia pe care o conduc face o propunere de un „socialism teribil (în sensul ignorării totale a legilor pieţei)“.

Întrebat de o publicaţie din Chicago ce le-ar spune colegilor săi mai tineri, Toma Pavel a răspuns: „Ţineţi-vă departe de scrisul pretenţios şi incomprehensibil. Mulţumiţi-vă să spuneţi o poveste ca lumea“. Asta e tot!

În multele lor summit-uri, consilii şi întîlniri de tot felul, liderii europeni vorbesc frumos despre „Europa comună“, negociază îndelung şi, aproape de fiecare dată, proiectul comun trebuie să facă un pas înapoi în faţa intereselor şi jocurilor practicate de statele naţionale. În vremuri de prosperitate, mişcarea a ţinut. În vremuri de criză, apare panica; şi atunci, e mai uşor să dai vina pe „ceilalţi“ decît să asumi o responsabilitate comună.

Va reveni, în urma vizitei, Irlanda în Commonwealth? Nici vorbă. Se aşteaptă doar închiderea unor răni vechi, dialogul, normalizarea. Cît priveşte grijile de azi ale irlandezilor, adică deficitul bugetar, mai rămîne doar să vedem cine o să conducă delegaţia Fondului Monetar la Dublin, căci şeful e prins cu treburi, la New York.

Nietzsche are un aforism genial: cu cît priveşti mai adînc într-o prăpastie, cu atît prăpastia priveşte mai adînc în tine. Poate că în sufletul leopardului s-a produs o oglindire nietzscheeană a vîrfului de apus din Kilimanjaro – cu cît leopardul privea vîrful mai mult, cu atît vîrful privea mai mult leopardul. Şi leopardul a plecat spre vîrful zis Casa Domnului, pentru că altfel nu se mai putea.

Nu vreau să spun că bărbaţii ar fi mai buni la tenis. Cred însă că e ceva în neregulă cu asemenea meciuri directe între băieţi şi fete. Şi am aflat asta înaintea lui Jimmy Connors, cînd, prin clasa a VII-a, colega mea de bancă Luminiţa, cea care ne plăcea tuturor băieţilor din clasă, mi-a spus că ştie tenis. Era o zgîtie de fată, roşcovană şi pistruiată, cu nişte cozi lungi şi împletite.

Îmi permit să susţin că rolul intelectualului, fie el şi ruda sa săracă din „umanioare“, nu a scăzut şi nu trebuie să scadă, ci dimpotrivă, poate şi trebuie să fie oarecum la fel de important ca pe vremea părinţilor modernităţii. Cu condiţia însă ca să nu îşi mai – şi să nu li se mai – măsoare „impactul“ doar prin raportare la putere, fie ea politică sau economică.

Crimele de acest fel se înmulţesc şi adeseori aflăm istoria unor asemenea case numai după ce ele nu mai sînt. Distrugerea lor, pe furiş, mişeleşte, n-o să mai lase decît cutii de beton pe care noii noştri capitalişti le plănuiesc pentru a închiria birouri, cu toate că nevoia de birouri a fost deja satisfăcută, aşa că aceste spaţii vor rămîne goale.

O inscripţie aflată pe o cruce de piatră din vecinătatea construcţiei menţionează cîteva nume: „Tudor, monahia Salomia..., Radul, Voica, Albul, Voina, Neacşa, Albul... Frăncul, Oprişa, Stanciu, Ivani, Rucsanda, Alba, Despa, Voicu“. Aceştia ar fi putut fi reprezentanţii comunităţii urbane şi ai breslei olarilor care au donat bani şi au dispus ridicarea construcţiei, probabil spre sfîrşitul secolului al XVII-lea.

Snooker-ul – pe româneşte şi fără mult savantlîc – e sportul în care perfecţiunea e atunci cînd-zici-că-le-pune-cu-mîna. Higgins era din categoria asta enervant de înaltă. Trump – numit de toată lumea Judd, semnul precis de simpatie spontană şi temeinică – se gîndea nu atît la perfecţiune cît la spectacolul loviturilor aiuritoare, incredibile, de o îndrăzneală extraordinară; sînt extravaganţele talentului.

La noi, unul dintre marile argumente cu care se construieşte poziţia de forţă dintr-o conversaţie – care desfiinţează orice şansă a prezentului de a se ridica la valoarea trecutului – e faptul că atmosfera de tranşee, interdicţiile de tot felul, viaţa grea şi frustrările din perioada comunistă au funcţionat, în mod paradoxal, ca nişte puncte forte, ca nişte avantaje, ca un fericit punct de plecare în devenirea multora dintre noi.

Englezii de la Nottingham Forest au stabilit un record: au cîştigat Liga Campionilor în sezonul următor celui în care au luat primul titlu. Românii au dat-o pe dos: imediat după prima participare în Ligă, Urziceni a retrogradat.

La faţa locului, reacţia unora este de mirare negativă: oamenii vorbesc ruseşte pe stradă, dar de ce vorbesc ruseşte, doar sînt români. Apoi constaţi că eşti cam singurul din jur care nu înţelege ruseşte, şi aşa vă descoperiţi între voi românii din România, rămîneţi pe afară în multe conversaţii. Şi tragi concluzia de respingere: aaa, ăştia sînt rusificaţi.

Hotelurile „serioase“ tind să preia în dotare o nouă specie de duş. Are cinci guri de apă fixe, aşezate paralel cu peretele şi una mobilă. Manevrarea lor se face cu ajutorul a trei butoane groase, care, mişcate cum trebuie (dar cum trebuie?), reglează, în chip misterios, temperatura apei, direcţia jetului şi intrarea în funcţie a unuia sau altuia dintre cele şase „duşuri“ ale dispozitivului.

N-am întîlnit lamentări pe tema „moare cultura“, ci încercări de a găsi soluţii inteligente de promovare a culturii într-o lume dominată, ce-i drept, de producţia de masă şi de entertainment. Noutăţile tehnologice – care în mediile culturale româneşti mai degrabă sperie– sînt privite ca nişte instrumente a căror folosire adecvată poate ajuta presa culturală să se îndrepte către un public nou, mai tînăr.

Ideea mîncării bune (fără E-uri), tradiţionale, a devenit relativ repede „trendy, catchy, cool“. În fond, nimic rău în asta.  Simpatic este cînd căutarea „Sfîntului Graal Agricol Comunitar“ (adică ieftin, dar şi scump, mult, dar şi natural) duce la propuneri de reglementare împotriva bunului-simţ economic.

Cato cel Bătrîn a fost unul dintre puţinii romani care au privit cu neîncredere succesul ambasadei ateniene printre tinerii Romei. Se temea că gloria cuvintelor va deturna tineretul de la ceea ce trebuia să urmărească de fapt, adică gloria armelor şi gloria acţiunii. Sigur, Cato Bătrînul îi dispreţuia pe filozofi, dar şi filozofia în general.

La Ministerul care-şi zice „al Culturii şi al Patrimoniului Naţional“, din neputinţa de a stăvili iniţiativa modernizatoare asupra căreia au căzut de acord Primăria Generală şi o mare întreprindere hispanică de construcţii, funcţionari indiferenţi au acceptat ca un petic de iarbă şi o inscripţie grandilocventă să fie tot ce va mai aminti de Academia Domnească de la Sf. Sava.

Ca unul care am ţinut „sub comunism“ cu UTA şi cu „frizerii“ Progresului, îl urmez pe TRU în detestarea regimului Ceauşescu, dar voi fi pe mai departe un melancolic după fotbalul lui Dobrin, Bölöni, Radu Nunweiller, Balaci şi al atîtor „daci liberi“. E felul meu de a-mi revizui valorile între un corner şi un penalti indiscutabil.

Sîntem ca un soi de juriu care dă note şi verdicte docte. Amestecăm totul într-un ghem de frustrare care ne opreşte să „respirăm“ normal. Avem enorm de spus şi nu găsim nici un răgaz pentru a asculta.

Aşa arată propunerea noastră, a microbiştilor, pentru poziţia de premier independent al României. Este cetăţean olandez, cu studii superioare, atitudine şi costumaţie business, integritate, şi fără nici o legătură cu ţara noastră, alta decît că ţine la piept eşarfa tricoloră pe care este chipul fotbalistului român Mihai Neşu.

Era februarie, zăpada de un metru şi un frig de minus 15 grade. O Românie abia ieşită din comunism. Aveam rucsacuri mari în spate şi încercam să ajungem la un refugiu din Retezat, la care mai fuseserăm cu ani în urmă. Un loc în care zile şi săptămîni la rînd nu vedeai picior de om, ci doar nişte urme de animale sălbatice, dimineaţa, prin zăpadă.

Bineînţeles, imaginaţia arhitecturală a proprietarului postsocialist se poate desfăşura în deplina sa creativitate cînd întregul spaţiu îi stă la dispoziţie – altfel spus, cînd există un singur proprietar. Dreptul la aberaţii este, în acest caz, nelimitat. El merge de la locuinţe private dintre cele mai fanteziste şi pînă la construcţii publice dintre cele mai agresive.

Vreau să apăr drepturile romilor ca indivizi. Dreptul comunităţii de a fi într-un fel sau altul mi-e suspect. Pentru că, la un moment dat, dreptul comunităţii înseamnă dreptul bulibaşelor de a decide asupra individului supus lor. Şi cred că statul modern, liberal, nemulticultural trebuie să intervină pentru a apăra individul de bulibaşă. Dvs. ziceţi că sînt bine intenţionaţi. Foarte bine. Dar dacă nu sînt, atunci vreau un stat pregătit să intervină.

De o săptămînă de cînd sînt la Berlin, descopăr că ceea ce Bucureştiul ultimilor ani m-a făcut să uit nu e doar frumuseţea vieţii, graţia, farmecul, muzicalitatea ei, ci şi strictul necesar al normalităţii, firescul, buna-cuviinţă a convieţuirii.

Din 1985 încoace, pe 9 mai se sărbătoreşte Ziua Europei. Nu ştiu dacă „a sărbători“ este cuvîntul cel mai potrivit – căci sensul lui presupune o asumare a sărbătorii din partea comunităţii, ceea ce în acest caz nu prea e valabil.

„Yo, man, Romania? Best pieces.“ Accentul îi era îngrozitor, nu termina cuvintele, astfel încît nu pricepeam nici jumătate din ce vroia să spună. Rînjeam cam tîmp, încercînd să-mi maschez teribila senzaţie de disconfort.

Se spune că în timpul vizitei lui Nixon în China din februarie 1972, Mao Zedung a vrut să arate cumva omologului său american că ştie multe. Deşi discuţiile lui Nixon erau programate să aibă loc cu premierul Ciu En Lai, preşedintele care şi-a legat numele de Marele Salt Înainte, a vrut să-şi marcheze teritoriul şi să arate greutatea pe care o are.

În ajun de Paşti, Asociaţia „Salvaţi Bucureştiul“ (preşedinte Nicuşor Dan) a cîştigat o nouă victorie, obţinînd de la Tribunalul Bucureşti hotărîrea prin care s-au suspendat autorizaţiile de desfiinţare emise la 15 februarie cu privire la două case din Şoseaua Kiseleff, n-rele 45 A şi B. E rezultatul unei poveşti odioase care a început din 2005.

Venisem în Răşinari pentru a vedea casa în care s-a născut Emil Cioran. Despre existenţa casei memoriale Octavian Goga aflăm de pe un panou instalat pe marginea drumului, dar nimic despre Emil Cioran. Ne-am amintit de documentarul Exerciţiu de admiraţie, aveam în minte ideea că ar trebui să ajungem pe lîngă un cimitir, unde copilului Emil Cioran îi plăcea să se joace fotbal cu craniile.

A fost mai întîi lenea – sentiment, desigur, detestabil, chiar dacă ginerele lui Karl Marx i-a adus un elogiu inegalabil, apreciat de socrul său, într-o carte intitulată cu o marximă impertinenţă: „Dreptul la lene“, a fost şi mai întîi comoditatea mea teribilă şi oribilă; amîndouă m-au făcut, de cînd mă ştiu, să nu mişc un deget spre a învăţa să bat la maşina de scris.

Vremurile în care am stat la cozi pentru a primi raţia de alimente ne-au predat din plin toată programa de lecţii ale umilinţei. Zile în şir, luni, ani, am contabilizat trecerea timpului, prin bifarea fiecărei căsuţe de pe cartelele care puneau la punct cît şi ce anume trebuia să mîncăm, pentru a putea deveni revoluţionari de profesie.

Jos cei care ţin cu Barcelona! Jos oportunismul! Jos spiritul de turmă şi lipsă de imaginaţie! Jos sus! Sus jos! Pe bune, m-am săturat de fabuloasa noastră apetenţă de a căpuşa orice întreprindere de succes, de a amuşina, convenabil, pe lîngă fructele dulci ale altora.

Am intrat în clasă şi brusc parcă m-am întors în timp. Întîrziasem cîteva minute (aşa cum mi se întîmpla uneori şi cînd eram elev). Cu o uşoară senzaţie de jenă, m-am aşezat în ultima bancă, singura rămasă liberă. Tabla neagră cu linii roşii pe jumătatea din stînga era parcă aceeaşi.

– Europa va deveni cu adevărat o ţară, mă rog, o „uniune“, o „federaţie“, doar atunci cînd va exista o singură limbă, ca în Statele Unite! – Chiar credeţi asta? – mă îndoiesc eu, politicos.

Cînd am citit în presă că deputatul liberal Mirel Taloş a depus un proiect de lege pentru prevenirea şi pedepsirea intoleranţei religioase, mi-am zis că sună rău oricum o iei. Din corpul ştirii reieşea genul de idei ale deputatului: religia trebuie protejată de oamenii răi care o ponegresc.

Am văzut de curînd, pe Calea Moşilor, un afiş gîndit să legitimeze homosexualitatea şi „să deschidă minţile“ conservatorilor de pe plaiurile mioritice. Înţeleg că afişe asemănătoare au fost plantate şi în alte oraşe din ţară şi că, peste tot, ele au avut un ecou public prost, de natură să ducă la retragerea lor.