Uciderea lui Osama bin Laden de către forţele speciale ale SUA reprezintă o victorie importantă asupra terorismului mondial. Este însă doar un punct de referinţă, nu unul de cotitură, în ceea ce rămîne o luptă continuă, fără un sfîrşit previzibil.

Însemnătatea a ceea ce s-a înfăptuit se datorează, în parte, importanţei simbolice a lui bin Laden. El a fost o icoană care reprezenta abilitatea de a lupta cu succes împotriva SUA şi a Occidentului. Icoana a fost, acum, distrusă. 

O altă consecinţă benefică este demonstrarea eficienţei operaţiunilor antiteroriste ale soldaţilor americani. Ca rezultat, se poate spera că unii terorişti se vor decide să devină foşti terorişti şi că unii tineri radicali se vor gîndi acum de două ori înainte de a alege, ca primă opţiune, să devină terorişti. 

Dar orice jubilaţie se cuvine temperată de anumite realităţi. Sfîrşitul lui bin Laden, oricît de binevenit, nu trebuie confundat în nici un caz cu sfîrşitul terorismului. 

Terorismul este un fenomen descentralizat – la nivel de finanţare, de planificare şi de executare. Anihilarea lui bin Laden nu elimină ameninţarea teroristă. Există urmaşi înăuntrul Al-Qaeda, începînd cu Ayman al-Zawahiri, precum şi în grupuri autonome, cu baza în Yemen, Somalia şi în alte ţări. Terorismul, aşadar, va continua. De fapt, situaţia se poate chiar înrăutăţi, pe termen scurt, întrucît există cu siguranţă indivizi care vor să arate că încă mai pot ataca Occidentul. Cea mai bună comparaţie care îmi vine în minte, privitor la înţelegerea terorismului şi la modul în care acesta poate fi controlat, este cu o boală. Există măsuri care pot şi trebuie luate pentru a combate sau neutraliza anumite tipuri de virusuri sau de bacterii; pentru a reduce susceptibilitatea la infecţii şi pentru a limita efectele unei infecţii, în cazul în care, în pofida eforturilor noastre, ne îmbolnăvim. Boala nu este ceva care să poată fi eliminat, dar poate fi, adesea, tratată. Asemănările cu terorismul sînt evidente. După cum am văzut de curînd, teroriştii pot fi combătuţi şi opriţi înainte să poată face rău; persoanele şi ţările pot fi apărate, iar societăţile pot lua măsuri pentru a-şi spori capacitatea de rezistenţă, în cazul unui atac reuşit, care survine, la un moment dat, inevitabil. Astfel de elemente ale unei strategii antiteroriste extinse pot reduce ameninţarea la cote controlabile sau măcar acceptabile.

Dar „acceptabil“ nu este destul atunci cînd vine vorba de a proteja vieţi inocente. Vrem să facem mai mult de atît. Iar răspunsul trebuie căutat în acţiunile de prevenire. Trebuie investit mai mult pentru a opri recrutarea de noi terorişti şi a reduce astfel pericolul, înainte ca acesta să se materializeze. 

Cei mai mulţi terorişti din ziua de azi sînt tineri şi sînt bărbaţi. Iar, în vreme ce majoritatea covîrşitoare a musulmanilor din lume nu este teroristă, mulţi dintre teroriştii lumii sînt musulmani. În această privinţă, ar ajuta foarte mult dacă liderii politici arabi şi musulmani s-ar exprima împotriva uciderii intenţionate, din motive politice, de către orice individ sau grup, a bărbaţilor, femeilor şi copiilor. Liderii religioşi, dascălii şi părinţii joacă şi ei un rol crucial. Terorismului trebuie să i se suspende orice legitimitate pe care ar putea-o avea în ochii unora. 

Schimbările politice pe care le observăm în multe regiuni din Orientul Mijlociu reprezintă o evoluţie potenţial favorabilă. Dacă tinerii se bucură de mai multe oportunităţi politice şi economice, şansele ca ei să se integreze mai bine în societăţile lor (şi să fie mai puţin predispuşi să recurgă la extremism) cresc. 

Pakistanul va avea, foarte probabil, un rol decisiv în determinarea viitoarei amplori a terorismului. Dar, din nefericire, deşi îi găzduieşte pe unii dintre cei mai periculoşi terorişti din lume, este departe de a fi un partener de nădejde în combaterea lui. Anumite fracţiuni ale guvernului pakistanez agreează terorismul şi nu sînt dispuse să acţioneze împotriva lui, iar altor fracţiuni le lipseşte, pur şi simplu, capacitatea de a-l combate efectiv. 

Capacitatea de luptă poate fi furnizată cu mult mai uşor decît voinţa. Lumea înconjurătoare poate şi trebuie să ajute în continuare Pakistanul în acumularea puterii şi a abilităţilor necesare pentru combaterea teroriştilor din zilele noastre. Dar nici un capital, oricît de mare, de ajutor extern nu poate compensa lipsa motivaţiei şi a implicării. Liderii pakistanezi trebuie să aleagă o dată pentru totdeauna. Nu e suficient să fii un partener parţial în lupta împotriva terorismului; Pakistanul trebuie să devină un partener cu normă întreagă. 

Unii pakistanezi vor protesta împotriva recentei operaţiuni militare americane, argumentînd că a încălcat suveranitatea Pakistanului. Dar suveranitatea nu este ceva absolut; ea implică, în egală măsură, drepturi, dar şi obligaţii. Pakistanezii trebuie să înţeleagă că îşi vor pierde unele dintre aceste drepturi dacă nu îşi îndeplinesc obligaţia de a se asigura că teritoriul lor nu este folosit ca adăpost pentru terorişti. Dacă lucrurile nu se schimbă, acest tip de operaţiuni militare efectuate de soldaţii SUA va deveni mai degrabă regula decît excepţia – un rezultat cîtuşi de puţin preferabil participării Pakistanului la ceea ce ar trebui să fie un efort comun internaţional. În joc nu e doar ajutorul pe care Pakistanul îl primeşte, ci însuşi viitorul ţării. În lipsa unei reale implicări antiteroriste, e doar o problemă de timp pînă cînd ţara va cădea victimă infecţiei pe care refuză să o trateze. 

Richard N. Haass, fost director de Policy Planning în Ministerul de Externe al SUA, este preşedinte al Consiliului de Relaţii Externe. 

traducere de Matei PLEŞU