O nouă graniţă: între Nord şi Sud

S-ar părea că, în faţa crizei, politicienii europeni sînt tot mai dezorientaţi. „Motorul franco-german“, gripat de mult, a început să meargă în gol cu ajutorul ambelor părţi. După ce Nicolas Sarkozy a cerut revizuirea Tratatului Schengen (şi a declarat, în ultima vreme, tot felul de năzbîtii), Angela Merkel a căzut şi ea în capcana stereotipurilor culturale, printr-o declaraţie care readuce în discuţie solidaritatea europeană: „Ar trebui ca cetăţenii din ţări precum Grecia, Spania, Portugalia să nu iasă la pensie mai devreme ca în Germania; în schimb, toată lumea ar trebui să încerce să facă aceleaşi eforturi. Nu putem arăta pur şi simplu solidaritate şi să spunem că aceste ţări ar trebui să continue la fel ca înainte. Germania va ajuta, dar va ajuta doar atunci cînd alţii încearcă să îmbunătăţească lucrurile“. După ce un ministru german i-a enervat pe greci sugerîndu-le să-şi vîndă insulele pentru a ieşi din criză, Angela Merkel îşi pune în cap tot Sudul printr-un îndemn generalizat la muncă.

Doamna cancelar nu spune, de fapt, nimic nou. Ideea că în ţările meridionale oamenii şi-au păstrat il piacere di vivere (cum de-o fi uitat doamna Merkel de Italia?...), că soarele mediteraneean îndeamnă la tihnă şi tabiet, în timp ce Nordul e harnic, meticulos şi ordonat, e de multă vreme un loc comun. Problema e că un şef de guvern şi un important lider european nu trebuie să spună asta şi, în orice caz, nu trebuie să transforme un stereotip cultural în explicaţie pentru criză. Bineînţeles că doamna Merkel a fost criticată dur pentru afirmaţiile sale şi, mai ales, contrazisă cu argumente. În ziarul portughez de afaceri Jornal de negocios, editorialista Helena Garrido califică declaraţia doamnei Merkel drept „derivă populistă“: „Cancelarul german a aruncat ulei pe un foc care scuipă deja flăcări foarte periculoase“. Argumentele sînt de găsit în statistici: „Este de ajuns a arunca o privire pe statistici pentru a-ţi da seama că nimic din ce a declarat Angela Merkel nu se potriveşte cu realitatea. Germanii sînt cei care deţin recordul european cu privire la numărul zilelor de concediu. Grecii sînt cei care lucrează cel mai mult. Şi dacă olandezii sînt cei care ies cel mai tîrziu la pensie, portughezii sînt foarte aproape, pe locul patru. A declara că o uniune monetară necesită ca toţi să aibă acelaşi număr de zile de concediu, acelaşi număr de ore lucrate şi aceeaşi vîrstă de pensionare înseamnă a contribui la ignoranţă, care este cel mai bun aliat al populismului şi xenofobiei. Astfel de armonizări sînt consecinţele, şi nu condiţiile succesului monedei euro“. (articolul integral se află pe presseurop.eu).
 
Să zicem că editorialista portugheză e subiectivă, pentru că ţara sa e direct vizată. Dar Angela Merkel a fost criticată chiar de presa germană. Die Welt, sprijinindu-se tot pe cifre şi statistici, subliniază că, deşi cuvîntul-cheie pare să fie „armonizare“, nu li se poate prescrie tuturor bolnavilor acelaşi medicament: Irlandei i se sugerează, de pildă, să mărească impozitele la nivelul Germaniei pentru a depăşi dificultăţile financiare, dar „sistemul fiscal atractiv este probabil cel mai mare avantaj competitiv şi deci cea mai bună şansă pentru Irlanda de a regăsi creşterea economică“. Creşterea vîrstei de pensionare nu e nici ea o soluţie general-valabilă, pentru că, scrie Die Welt, „la noi, îmbătrînirea populaţiei este deja mult mai avansată decît în sudul Europei. Prin urmare, cei mai bătrîni sînt indispensabili pe piaţa muncii la noi, dar nu  şi în Grecia“.

Aşadar, afirmaţiile doamnei Merkel nu se susţin dacă luăm în considerare datele concrete, statisticile, argumentele economice. Dar nu asta e important, ci efectul acestor afirmaţii. Stereotipurile culturale bazate pe generalizări pe care oricine pare să le cunoască şi să le accepte au un „ce“ emoţional care prinde la marele public mult mai repede şi mai uşor decît orice argumentaţie ştiinţifică. Angela Merkel a aruncat o piatră în baltă şi a dat apă la moară celor care caută explicaţii uşoare ale crizei şi le găsesc mai totdeauna în ograda vecinului. E straniu cum ditamai liderii europeni vorbesc cu o asemenea lejeritate. Sigur că iresponsabilitatea unor guvernanţi din Grecia (care au făcut cheltuieli publice nejustificate) creează probleme întregii Uniuni Europene şi mai ales monedei euro. Sigur că – aşa cum avertizează unii analişti – dacă Italia sau Spania ar ajunge în situaţia Greciei, UE n-ar putea face aproape nimic pentru salvarea lor, aşa cum a făcut pentru Grecia, iar proiectul european ar fi cu adevărat pus în pericol. Dar nimeni nu pare dispus să scoată gunoiul care s-a tot adunat de multă vreme sub preş: Comisia Europeană şi toate celelalte organisme sofisticate şi birocratice n-au fost în stare să elaboreze, din timp, mecanisme comunitare prin care să controleze derapajele şi să prevină şocurile. Căci despre cheltuielile publice enorme ale Greciei se ştia de mult, aşa cum se cunosc şi dezechilibrele financiare ale Italiei. Dar, în multele lor summit-uri, consilii şi întîlniri de tot felul, liderii europeni vorbesc frumos despre „Europa comună“, negociază îndelung şi, aproape de fiecare dată, proiectul comun trebuie să facă un pas înapoi în faţa intereselor şi jocurilor practicate de statele naţionale. În vremuri de prosperitate, mişcarea a ţinut. În vremuri de criză, apare panica; şi atunci, e mai uşor să dai vina pe „ceilalţi“ decît să asumi o responsabilitate comună. „Ceilalţi“ se află întotdeauna peste graniţă – fie ea reală sau „culturală“. Cum e aceasta între Nord şi Sud, consfinţită în cîteva fraze de cancelarul unuia dintre „pilaştrii“ construcţiei europene.