La clasă
Am intrat în clasă şi brusc parcă m-am întors în timp. Întîrziasem cîteva minute (aşa cum mi se întîmpla uneori şi cînd eram elev). Cu o uşoară senzaţie de jenă, m-am aşezat în ultima bancă, singura rămasă liberă. Tabla neagră cu linii roşii pe jumătatea din stînga era parcă aceeaşi. Băncile în schimb, recent instalate, nu mai aveau locul cel rotund pentru pus călimara, desuet chiar şi pe vremea noastră. În faţă, pe perete, deasupra tablei unde pe atunci şedea eterna poză a lui Ceauşescu, acum atîrna tricolorul avînd suprapusă peste el şi stema înrămată a republicii. Deasupra uşii, pe un panou de carton era scris cu litere roşii de mînă un citat despre gloria României, din Nicolae Bălcescu. Pe acelaşi perete, acolo unde noi eram obişnuiţi să fie cuierul, fuseseră agăţate nişte panouri didactice cu secvenţe ale istoriei naţionale – „Epoca lui Ştefan“ sau „Geto-dacii“. Vizavi, între geamurile care acum sînt de termopan, şedea icoana Fecioarei Maria cu Pruncul.
Mama lui Husar i se plîngea dirigintei că fiul ei a pierdut minute întregi din timpul lucrării de matematică pentru că stă singur în bancă. „Vă rog să-l puneţi cu fata cu care stătea înainte.“ Legătura dintre lipsa colegului de bancă şi timpul pierdut era mai absconsă. Husar n-a ştiut ce număr să aleagă. Mai ţineţi minte cum se dădeau lucrările pe rînduri? „Numărul unu – numărul doi, numărul unu – numărul doi.“ Ei bine, sistemul s-a păstrat. Şi la fel ca în urmă cu zeci de ani, unii profesori mai pedanţi dau lucrare şi pe trei sau patru rînduri, aşa încît elevii să nu poată copia nici de la colegul din banca de alături. În ce-l priveşte pe Husar, nu se descurcase cu libertatea democratică de a-şi alege locul şi, deci, subiectul.
În sfîrşit, s-a ajuns la concluzia că elevii trebuie să stea în bancă aşa cum a hotărît diriginta de la început şi nu după prietenii, aşa cum s-a ajuns ulterior: „Cînd stau cu cine vor ei, nu mai sînt atenţi la ore“. Parcă şi pe asta mi-o amintesc. „Pot să vă destăinuiesc – a continuat diriginta – că tocmai din acest motiv, că nu se mai înţelegea cu ei, doamna de matematică le-a dat lucrare cu subiecte grele şi au luat note mici.“
O mamă a întrebat de ce profesorii nu-i dau afară din clasă pe cei care nu sînt cuminţi. Sau, măcar, să-i pună la colţ. Diriginta a zîmbit: „Asta se făcea pe vremea dvs. Acum n-avem voie să-i dăm afară din clasă, n-avem voie să-i jignim pe copiii dvs. şi, mai nou, n-avem voie nici măcar să-i lăsăm la toaletă dacă nu e ceva extrem de urgent. E o măsură luată pentru că, luna trecută, un elev din şcoală a cerut voie la toaletă şi după ce a ieşit din clasă a început să arunce pe geam coşurile de gunoi şi să facă tot felul de alte vandalisme. Nici măcar nu s-a mai dus la toaletă. Cît despre pusul la colţ sau scosul în faţa clasei, o profesoară a încercat recent, încălcînd regulile, şi a ieşit un circ întreg. Elevul pedepsit a început să se strîmbe, toţi ceilalţi au izbucnit în rîs şi ora a fost complet compromisă. Să ştiţi că nu mai e ca pe vremea dvs.“.
Diriginta a strîns fondul clasei, ca pe vremuri, şi fondul şcolii, care nu era pe vremuri. A intrat doamna de muzică şi a cerut să i se spună de ce unii elevi absentează de la cor, că la inspecţie s-ar putea să iasă prost (ca pe vremuri). I s-a explicat că din cauză de teze.
Părinţii au mai aflat şi că băieţii se întind pe geam, la etajul unu, să culeagă corcoduşe dintr-un pom. Un murmur de spaimă a străbătut sala. În schimb, la dezvăluirea că fetele au tras bileţele cu numele băieţilor cu care se vor mărita, lumea s-a amuzat. „Deja de acum?“, a întrebat un tată. „Păi, ar fi bine să ştim şi noi poate că trebuie să ne pregătim, că nu mai e ca pe vremea noastră.“
Ehei... pe vremea noastră? Îmi aduc aminte de Simona cea zveltă, care se lăsa pipăită de băieţi, de Angela cea trupeşă, căreia diriginta îi prevestea că toată viaţa o să aibă parte de bani din partea bărbaţilor, de Luminiţa cea pistruiată, care-şi scria formule pe coapsă, şi la lucrare îşi sufleca sarafanul ca să le citească şi să ne zăpăcească pe noi: pe Yogi, care devenise celebru pentru că şi-a spart un dinte; pe Tulceanu, cel pe care niciodată nu reuşeam să-l prind cînd mă enerva; pe Vlad, cel care în pauze ne arăta diapozitive cu femei goale; pe mine, care într-o vreme eram, aoleu, colegul ei de bancă. Dar despre asta o să mai povestim. Oricum, în fond, parcă nimic important nu s-a schimbat.
Poate că nici nu trebuie.
