De veghe în lanul de frustrare

- dezordinea simbolică (XXV) -

La noi, unul dintre marile argumente cu care se construieşte poziţia de forţă dintr-o conversaţie – care desfiinţează orice şansă a prezentului de a se ridica la valoarea trecutului – e faptul că atmosfera de tranşee, interdicţiile de tot felul, viaţa grea şi frustrările din perioada comunistă au funcţionat, în mod paradoxal, ca nişte puncte forte, ca nişte avantaje, ca un fericit punct de plecare în devenirea multora dintre noi. Se spune, deseori, că „atunci cartea era carte, şcoala era şcoală, aveai frică de ceva, n-aveai treabă cu toate nebuniile astea de azi“. Orice apropiere de o carte, un film, un spectacol, o muzică anume sau un gen muzical, făcută în vremurile acelea, păstrează un fel de aer testamentar, imposibil de depăşit. Iar vitregia condiţiilor în care s-a petrecut procesul devenirii capătă o valoare în sine, o aură de unicitate şi o credinţă de întemeiere imposibil de zdruncinat. Înţelegem cu greu că, în felul acesta, ne-am oprit într-un loc pe care nu vrem să-l mai părăsim, că amputăm şansa de continuă interpretare a cărţilor pe care le-am citit şi a muzicilor pe care le-am ascultat.

Pentru că „ne mutaserăm“ din calea unei realităţi care ne teroriza, în ficţiune, în lumi ale imaginaţiei, am consumat orice gest cultural pînă în cele mai intime fibre ale sale, însuşindu-ne drepturi de proprietate afectivă absolută asupra unor teritorii ale literaturii, teatrului, muzicii, filmului. Prin urmare, orice schimbare de unghi al interpretării, orice tentativă de revalorizare ne atacă personal. E un afront la adresa identităţii noastre. E o insultă directă, aruncată în faţa competenţelor noastre culturale.

Fenomenul de însuşire, de luare în proprietate a unei creaţii de care ne-am legat profund la un moment dat e unul cît se poate de firesc. Nu trebuie să fi trecut prin comunism ca să trăieşti acest fel de experienţă. Însă unii dintre noi au reuşit să ducă acest fapt mult dincolo de graniţele definiţiei sale universale. De multe ori, în funcţie de nivelul de frustrare trăită în viaţa reală a Epocii de Aur, dreptul de proprietate afectivă se extindea, de la o carte, asupra întregii literaturi, de la un concert, asupra muzicii în general, de la un film, asupra cinematografiei. E foarte adevărat, nu puţini dintre proprietarii unor teritorii de o asemenea vastitate se remarcau, şi o mai fac şi acum, printr-o cunoaştere uluitoare a zonelor asupra cărora se înstăpîniseră cu cele mai bune intenţii. Însă înţelegerea faptului că puterea fizică de a memora, că forţa umană de a păstra în stare brută marele tezaur cultural sînt puteri limitate dispărea încetul cu încetul la unii dintre aceşti supraoameni, lăsînd loc liber de joacă pentru sindromul de unic păstrător al cheilor adevărului. Iar atunci cînd teroarea poverii tezaurului cultural acumulat găseşte breşe fireşti şi invadează realitatea, păstrătorul cheilor adevărului se refugiază în siguranţa ultimei redute care apără integritatea proprietăţii afective – „generaţia mea“. Problemele „generaţiei mele“ nu pot fi rezolvate decît de supraoameni ai generaţiei mele, singurii care au competenţa intelectuală, dar mai ales afectivă de a emite o părere despre aşa ceva. E foarte greu să accepţi că tezaurul cultural poate să şi terorizeze, în afară de a lumina, de a înnobila, de a da un sens vieţii. Iar teroarea nu vine din natura însăşi a tezaurului cultural, ci din felul de a-l administra, din modalitatea de a-l păstra, din puterea de a-l ţine în viaţă.

Pentru unii dintre aceşti păstrători ai valorii, tezaurul cultural s-a transformat într-o colecţie gigantică, nu într-un loc viu al experienţei fiecăruia. De multe ori, aceste spaţii individuale ale acumulării culturale au eşuat de mult în încercarea de a fi teritorii ale explorării, transformîndu-se în peşteri unde stau la păstrare, de-a valma, cantităţi uriaşe de material cultural aşezat sub semnul unor definiţii de nedepăşit, fabuloase biblioteci interioare mumificate involuntar, din dorinţa de a cunoaşte, de a evolua, din dorinţa de a scăpa de urîţenia unei realităţi trecute sau de amintirea frustrării de a fugi de acea realitate. Aşa se face că Bach nu se poate cînta decît într-un anumit fel, teatrul nu poate fi altfel decît aşa cum l-am descoperit la un moment dat, filmul moare sub presiunea comercialului, jazzul e doar unul anume şi nu avem ce discuta la acest subiect, iar rockul progresiv s-a încheiat acum treizeci de ani. Orice tentativă de exprimare artistică întîlneşte un juriu, nu un public, o instanţă evaluatoare care verifică, nu primeşte, o adunare de competenţe care scanează, nu participă. Sub o falsă etichetă a conservatorismului sau a oricărei forme de purism se ascunde, în fond, o profundă experienţă a frustrării. O suferinţă greu de exprimat a faptului că, pentru unii, devenirea individuală s-a consumat într-o formă de ilegalitate culturală, într-un spaţiu al greutăţilor depăşite cu dificultate, al tranşeelor supravieţuirii spirituale. Iar acest fapt, în sine, e un palier de valoare şi de putere, de la care pleacă orice discuţie. Încetul cu încetul, în cel mai trist şi ridicol mod cu putinţă, se creionează portretul contemporan al ilegalistului cultural.

Iar moravurile culturale ale unei lumi care păstrează încă în doze consistente acest fel de raportare la cultură se reflectă glorios în moravurile sociale, unde religiozitatea se consumă la cozi, la care oamenii se calcă în picioare, solidaritatea se manifestă cu aer de operetă, doar în caz de calamităţi naturale, iar participarea la spaţiul public se rezumă la analiza culturală a talk-show-urilor de televiziune.

(va urma)

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.