De ce se poate la Alba Iulia?
În această primăvară, la Alba Iulia, m-am vindecat de aroganţă. Sau măcar de o parte a ei. Cea care ţine de falsa impresie că am văzut şi auzit destule – o meteahnă destul de obişnuită în rîndul celor care au lucrat multă vreme în şi cu media.
Ce-am văzut la Alba Iulia? O cetate, dar nu orice cetate. Ci un oraş într-o cetate, unde se lucrează de zor, ca într-un stup de albine, pentru că în doi ani vor să „gate“ treaba. Mărturisesc că m-am bucurat, ca atunci cînd eram copil, cînd am văzut spectacolul schimbării gărzilor şi am asistat la ridicarea drapelului şi la tragerea salvelor de tun. În zilele noastre, puteţi, desigur, să urmăriţi ceremonia şi pe YouTube, dar nu este deloc acelaşi lucru. Pentru că la Alba Iulia, impresionante sînt spaţiul larg, peluzele verzi, porţile, pietrele şi zidurile restaurate cu mare grijă, respect şi – aş îndrăzni să spun un cuvînt mare – dragoste. Dacă l-aş fi auzit în alt context pe primarul Mircea Hava spunînd că „la Alba Iulia nimic nu s-a întîmplat, totul s-a făcut, după multă chibzuinţă, cu curaj şi aşa cum trebuie“, aş fi zis, probabil, că nu e decît un alt discurs bine ticluit. Însă am avut prilejul să văd, la faţa locului, că nu e doar vorbărie, mai ales atunci cînd ai o echipă de tineri ambiţioşi care arată că „la noi se poate“ şi „nouă ne pasă“. Un model diferit în România, unde majoritatea se plînge şi aşteaptă ajutor de undeva de sus, nu-i aşa?
Aici vorbele se bazează pe cifre, pe fonduri, pe rezultate. Alba Iulia e pe primul loc în ţară la capitolul fonduri europene atrase – aproximativ 200 de milioane de euro – şi e un model pentru alte autorităţi publice care vor să aplice ceea ce se cheamă parteneriat public-privat. Se lucrează la proiecte pentru fonduri europene din 1996-1997. Pentru refacerea Cetăţii, lucrările de laborator au durat vreo doi ani, dar a meritat, pentru că au fost obţinute fonduri de aproximativ 67 de milioane de euro, iar rezultatele se văd pe teren. Se lucrează nu numai în Cetate, ci şi în oraş.
Dacă există un secret, atunci pare a fi unul simplu: în primul rînd, să recunoşti că tu nu eşti aşa de deştept şi că ai ce învăţa de la alţii. Şi să ai proiecte! Primarul ne-a povestit că a învăţat de la italieni că e bine să ai proiectele gata, aşa cum ar fi pe o masă paharele goale, pregătite, ca atunci cînd vine carafa cu fondurile europene, să aibă unde turna. Apoi, lucru mare, autorităţile locale au fost pregătite cu fondurile pentru co-finanţare, pe care le-au obţinut prin credite bancare pe 25 de ani. Tot un fel de parteneriat public-privat, din care toată lumea are de cîştigat.
Acum, primul pas a fost făcut, avem un proiect frumos, Cetatea. Întrebarea următoare este Ce facem cu ea?. A fost una dintre temele de discuţie la primul congres internaţional despre turismul rural organizat în şi de România, precum şi la Forumul referitor la Strategia UE pentru Regiunea Dunării – ambele organizate în Cetate în luna mai (şi motivele pentru care m-am aflat acolo). Unul dintre participanţii străini a remarcat că sînt cetăţi şi în alte oraşe, şi în alte ţări. De ce ar alege cineva tocmai Alba Iulia, cît timp îi ia să ajungă acolo şi pentru cît timp ar rămîne în oraş? Ce tururi tematice există în regiune? La nivel global, oamenii sînt din ce în ce mai interesaţi să descopere lucruri noi, să afle poveşti. Aşadar, care este povestea noastră?
Ceea ce se pierde, de multe ori, din vedere este că posibilii vizitatori nu sînt doar peste mări şi ţări. Reprezentanţii Organizaţiei Mondiale a Turismului au arătat, chiar la Alba Iulia, că oamenii au devenit interesaţi de ceea ce se întîmplă în apropierea lor. Aşadar, îi putem avea în vedere pe locuitorii propriei ţări sau pe cei ai ţărilor vecine. Fratele meu, care locuieşte în Sibiu de cîţiva ani, a aflat de la mine despre Cetatea de la Alba Iulia, cu toate că ar ajunge acolo cam într-o oră. Deci, dacă ai ceva interesant de spus, cum ar fi să te gîndeşti cum să faci ca vestea să ajungă (şi) la cei din apropiere?
Apoi, străinii înţeleg mai puţin povestea Cetăţii, legată atît de strîns de identitatea noastră naţională. Cum ar fi dacă elevii din clasele primare ar învăţa despre Unire, pe viu, la Alba Iulia, poate chiar însoţiţi de părinţii lor? Cum le-ar rămîne în minte lecţia, după ce au văzut schimbarea gărzilor? Ce ar fi dacă ar vedea că şi la noi se poate? Am vizitat Sala Unirii şi Catedrala unde este înmormîntat Iancu de Hunedoara. Da, astăzi sîntem departe de a pune în valoare cu adevărat moştenirea istorică şi patrimoniul cultural. Dar turismul cultural şi dezvoltarea relaţiilor interumane se numără printre priorităţile Strategiei UE pentru Regiunea Dunării, care include 14 state (nu numai zona de pe malurile Dunării) şi va face disponibile fonduri de cca 100 de miliarde de euro în următorii 10 ani. Veţi fi poate surprinşi să aflaţi că România, alături de Bulgaria coordonează acest domeniu. Ce înseamnă acest lucru rămîne de văzut, pentru că deocamdată nu sînt clare nici procesul, nici grupul de lucru.
M-am întîlnit la Alba Iulia cu un clujean care, la 76 de ani, tocmai s-a întors dintr-o croazieră de patru luni în jurul lumii. Mi-a spus că nici unul dintre locurile văzute nu l-a impresionat precum Cetatea de la Alba Iulia, care abia după anul 2000 le-a devenit accesibilă românilor (înainte fiind confiscată de armată). Poate pentru că aici se află o capitală a sufletului nostru, unde ne putem reconecta direct la sentimentul de mîndrie că sîntem români, fără nici un fel de emfază. Şi acest lucru este extrem de valoros în sine. Dincolo de a face turism sau bani, este vorba despre cum ne creştem copiii şi despre ce credem despre noi înşine. E de-ajuns să vezi Alba Iulia, pentru a renunţa, pur şi simplu, la multe dintre limitele pe care ni le-am pus singuri (sau împreună). E un loc bun de start pentru a porni mai departe.
Simona David este expert în comunicare, Director Corporate Affairs la Adevărul Holding.
