Criteriul 3

– La cine e criteriul 3? 

– De unde dracu’ să ştiu? se enervează coordonatorul-şef, excedat. 

– Era la Marica... îşi dă cu părerea, timid, un asistent. 

– Să-l aducă imediat la mine! ordonă coordonatorul-şef. 

– Nu e gata... îl informează, cu ochii în pămînt, asistentul timid. 

– Am adus criteriul 3! intră în sală, triumfător, Andrei, un doctorand de la Comunicare. 

– Băi, deşteptule, tu nu vezi că ăsta e criteriul 2? îl bruftuluieşte coordonatorul-şef, după o scurtă inspectare a dosarului.

– Păi asta e ce ne-aţi dat... se apără doctorandul. 

– M-am săturat! Eu plec.  

Şi pleacă.  

Intră doamna Constanţa de la Contabilitate: 

– E greşit totul, banii se calculează pe proiecte, nu pe persoane! 

– Să vezi că, atunci cînd o să facă adunările pe ţară, o să rezulte că s-au cheltuit mai mulţi bani decît tot bugetul pe cercetare din România, se amuză cinicul, trăgînd liniştit din pipă. 

– Şi acum ce facem? se interesează asistentul timid, prevăzînd că pe el va cădea din nou măgăreaţa. 

– O luaţi de la capăt! îl informează scurt Constanţa de la Contabilitate, punîndu-i dosarul în braţe. 

– Păi... 

– Nici un păi! se răsteşte coordonatorul adjunct.  

Ies în curte să fumez o ţigară. De cîteva zile, universitatea este în fierberea „clasificării“ şi „ierarhizării“ universităţilor, declanşate de ministrul Funeriu. Am încercat să vorbesc cu nişte colegi din alte universităţi, dar am primit doar SMS-uri iritate cu „şedinţă metodologică“ sau „sînt în plin scandal, te sun cînd se termină“. Nu mi-a răspuns nimeni. Pe culoare e agitaţie de parcă s-ar fi anunţat un incendiu. Toată lumea aleargă cu dosare în mînă, ca şi cum ar vrea să le salveze în ultima secundă de la dezastru şi nu găsesc intrarea în adăpostul antiaerian. Vasilica de la Personal trece pe lîngă mine în fugă. E plinuţă şi transpirată. Se împiedică de o treaptă, îşi pierde un papuc şi blestemă printre dinţi: Zăpăceală mare, domn’ profesor – îmi explică peste umăr, rostogolindu-se mai departe pe trepte. 

Cînd mă întorc, „celula de criză“ discută în aşteptarea criteriului 3. 

– Nu înţeleg ceva, intră în vorbă un asistent mai versat. Toate aceste „performanţe“ se cumulează pe discipline, trei de la mine, patru de la tine etc. şi rezultă ceva pe ansamblu. Bun! Dar noi sîntem zece în tot departamentul, deci cumulăm un punctaj de la zece oameni. Ce nu înţeleg este cum vor compara mai departe aceste punctaje. Adică o să ne compare cu alte universităţi care au, de pildă, 30 de membri în disciplina respectivă? 

– Exact! pufăie din pipă cinicul.  

– Păi, atunci înseamnă că oricît am fi de buni noi, să zicem, tot vom fi în urma celor care sînt mai mulţi!... 

– Welcome to real life! suflă cinicul un fum subţire spre tavan. Mai mult decît atît. Am vorbit azi-dimineaţă cu X. (persoană importantă în minister) şi l-am întrebat cum vor calcula ei toţi aceşti indicatori. M-a luat deoparte şi mi-a zis, aşa, confidenţial: Hai, măi, Mircea, că doar nu-ţi închipui că vom lua în calcul toate cifrele astea, că ne apucă iarna!... 

– Păi, şi atunci noi de ce muncim acum? se miră colegul cu nelămurirea. 

– De proşti! vine prompt răspunsul din mai multe guri căscate. 

– Oricum, stăm cam prost după aceste criterii... îşi dă cu părerea, perplex, alt coleg, şcolit în Franţa şi cu doctorat în SUA, convins că ne taie pe toţi la indicii americani de impact. 

– Stai liniştit, după ISI, noi ăştia cu ştiinţele sociale şi umanioarele oricum nu existăm. În afară de două rapoarte internaţionale, nimeni din facultatea noastră nu apare în baza lor de date. Mai mult, am căutat şi eu, de curiozitate, cîteva nume de intelectuali români, aşa, gen Pleşu, Liiceanu şi aşa mai departe. Zero, niente, kein, nada, nu există, nici un „indice de impact“! Şi-au trăit viaţa degeaba, ca noi toţi!...  

– Vezi, asta se cheamă egalitate a şanselor! Vă pup! se ridică cinicul din fotoliu şi părăseşte sala celulei de criză. 

Mă gîndesc la mine, care am căutat cîteva zile în toate bazele de date „acreditate“ cele trei articole recente ale mele, publicate în Canada şi Franţa.  Zero, niente, kein, nada – vorba colegului. Francofonia e cu nasul pe sus şi nu prea s-a înscris la numărătoarea inteligenţelor. Noroc că m-am scos cu un interviu în Korunk şi un articolul în Lettre Internationale din Budapesta, de care uitasem cu desăvîrşire... 

Peste cîteva ore, apare cineva cu dosarul criteriului 3. Toată lumea răsuflă uşurată şi o doctorandă conştiincioasă începe să introducă datele în baza ministerului. Peste cîteva minute, se face însă albă la faţă, tastează cu disperare ceva, după care se uită speriată la noi: a căzut serverul naţional... Asta e! Mă ridic şi le propun soluţia românească. Adică? mă privesc cu toţii, curioşi.  

Hai la o bere! le explic eu şi ies pe uşă. 

Să cînte muzica!...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.