Marele Juriu Naţional

- dezordinea simbolică (XXIV) -

Dată fiind experienţa vastă a umilinţei pe care am suportat-o în Epoca de Aur, am ieşit din comunism cu bagaj de connaisseuri în mai multe teritorii. Învăţaserăm să citim la lumina lumînării, să recuperăm, să recondiţionăm şi să refolosim cam tot ce ne pica în mînă, să ne strecurăm prin puţinele breşe ale sistemului, să fentăm vigilenţa Partidului, să facem mici stocuri de alimente, să scăpăm de concentrările la armată pentru munca pe marile şantiere ale patriei, învăţaserăm toate cotloanele în care puteam să ne refugiem din calea libertăţii penitenciare în care trăiam. Însă dincolo de dezvoltarea abilităţilor de supravieţuire fizică, îndobitocirea din Epoca de Aur a mai avut încă un efect paradoxal. Ne-a făcut să căutăm şi să găsim cele mai ingenioase căi de acces spre cultura alternativă. Pe de o parte, Partidul a construit o infrastructură impresionantă de instituţii ale educaţiei, unde trebuia să deprindem în profunzime secretul de a deveni revoluţionari de profesie, mecanismul ideologic de a ne însuşi cele mai avansate cunoştinţe, pentru a putea contribui din plin la edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. În bibliotecile săteşti, comunale şi orăşeneşti, în şcoli şi în universităţi, pe lîngă miile de volume cu opere ideologice, se mai găseau şi trufandale culturale de tot soiul, traduceri ale unor cărţi fundamentale, discuri, reviste culturale care mai strecurau marfă de calitate. Mitul bibliotecii, ca loc miraculos de refugiu, a funcţionat, fie în spaţiul public, fie în cel privat, în cel mai real mod cu putinţă. Asemenea deţinuţilor politici din închisorile sinistre ale reeducării, unde oamenii învăţau limbi străine şi îşi transmiteau cunoştinţe pentru a-şi păstra minţile active, în libertatea democraţiei clasei muncitoare, cultura alternativă rămînea singura şansă de a supravieţui, sau de a avea măcar iluzia unei vieţi normale. Prin urmare, se citea enorm şi se asculta muzică. La urma urmei, ce puteai să faci într-o lume schimonosită de lipsuri, de frică şi de teroare?

Numai că pactul nostru cu lectura, cu muzica, apropierea de film şi de teatru au avut, pentru noi, nişte dimensiuni cu totul speciale. La noi, experienţa lecturii depăşea cu mult limitele stabilite de teoriile literare. Deseori, aici, lectura nu era doar o experienţă, ci EXPERIENŢA. Parteneriatul nostru cu poveştile, cu locurile, cu personajele lumilor ficţionale ale literaturii s-a construit în prezenţa unei participări afective cu totul extraordinare. Pentru mulţi dintre noi, marile momente ale vieţii nu erau experienţele reale din existenţa fiecăruia, ci, în cel mai bun caz, se amestecau cu momentele fundamentale în care citiserăm o anumită carte. Iar greutatea afectivă a unui asemenea moment cîntărea enorm, pentru că dezlocuia un volum gigantic de realitate şi punea în loc o experienţă posibilă, o trăire virtuală a unei poveşti pe care o confiscam, fiecare pentru sine, fiecare în felul lui, aşezînd-o undeva în imediata apropiere a realităţii, sau înlocuind, pur şi simplu, realitatea cu povestea. Neavînd prea multe cîrlige care să ne fixeze în lumea de dincolo de spaţiul locuinţei sau al bibliotecii, şi neavînd nici o motivaţie de a preţui în vreun fel realitatea în care trăiam, refugiul în lectură şi dimensiunea pactului cu literatura căpătau nişte proporţii colosale. Absenţa şansei de a trăi normal în lumea reală, de a deveni, de a exista dădea naştere posibilităţii de a umple cu ficţiune şi fascinaţie a lecturii toate golurile profunde pe care realitatea le lăsa în vieţile fiecăruia dintre noi. Marea experienţă a lecturii a fost, pentru mulţi, ceva care se situa net deasupra oricărui exerciţiu al imaginaţiei şi mult dincolo de orice formă de gimnastică a trăirilor emoţionale. Identificarea cu poveştile, cu locurile şi cu personajele marilor lecturi a devenit, în acest fel, nu doar un act de construcţie individuală a unora dintre noi, ci o a doua dimensiune a existenţei, o altă realitate, la fel de veridică, sau poate, uneori, mult mai convingătoare şi mai persistentă decît cea pe care o trăiam de fapt. Dacă, în conformitate cu amuzantele vorbe de duh – care se spuneau şi încă se mai spun despre literatură –, mai zicem uneori cum că ar fi o fereastră deschisă spre lume, atunci se poate spune, în acelaşi registru, că unii dintre noi s-au aruncat de multă vreme pe fereastra cu pricina. Nu pentru că am fi urmat vreo formă de sindrom colectiv al Annei Karenina, ci pentru că această modalitate de abandonare a realităţii, în faţa umilinţei şi în faţa lipsei de orizont, era o opţiune extrem de la îndemîna fiecăruia dintre noi. Plonjam în căutarea oricărei forme de cultură, în căutarea oricărei porţi, spre orice altă lume, alta decît cea în care trăiam.

Însă multe dintre competenţele cîştigate în acei ani şi-au arătat din plin efectele secundare în vremurile care au urmat. În momentul în care am avut ocazia să ne exprimăm liber, să comunicăm, să împărtăşim ce avem mai de preţ, am descoperit că, deşi ne doream să împărţim valori comune, nu ştim să fim un public gata să primească spectacolul culturii pe care ne-o doriserăm, în toate formele, atît de fierbinte. Sîntem ca un soi de juriu care dă note şi verdicte docte. Amestecăm totul într-un ghem de frustrare care ne opreşte să „respirăm“ normal. Avem enorm de spus şi nu găsim nici un răgaz pentru a asculta. În plus, orice referire la o valoare culturală supusă dezbaterii ni se pare un atentat la adresa competenţelor noastre intelectuale, un amestec nepermis în convingerile pe care ni le-am format cu greu, în vremuri aspre. 

(va urma)

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.