Dare de seamă de la Linz
Ca în fiecare an, Eurozine – reţeaua revistelor culturale europene, www. eurozine.com – a organizat conferinţa care îi reuneşte pe reprezentanţii tuturor revistelor partenere. De data aceasta a avut loc la Linz, la Lentos Kunstmuseum, şi a avut ca temă „Changing Media. Media in change“. Mi-am petrecut weekendul trecut cu intelectuali şi editori de reviste culturale din toate ţările europene, în dezbateri despre libertatea de expresie, schimbările din mass- media (provocate de tehnologie sau nu), copyright, aplicaţii iPad şi iPhone pentru presa culturală şi altele.
Pentru cine nu ştie ce este Eurozine, simt nevoia unei scurte recapitulări. Eurozine e, înainte de toate, o idee simplă şi inteligentă. Totul a început cu mulţi ani în urmă prin întîlniri informale ale cîtorva editori de reviste culturale din mai multe ţări europene: schimbau opinii şi articole. Cu timpul, întîlnirile s-au instituţionalizat, Eurozine a devenit o asociaţie culturală cu sediul la Viena, iar dezvoltarea Internetului a permis găsirea instrumentului perfect pentru această idee simplă, dar frumoasă şi eficientă: o reţea de reviste care să preia şi să traducă texte unele de la celelalte, astfel încît să contribuie la construcţia unui spaţiu public european. În prezent, din reţea fac parte peste 80 de reviste. La sediul din Viena lucrează o echipă condusă de Carl Henrik Fredriksson, fost critic literar la Ord & Bild (cea mai veche şi mai prestigioasă revistă culturală din Suedia). Pe lîngă conducerea executivă, există un „Editorial Board“ (din care am plăcerea să fac parte de doi ani) care se întruneşte de patru ori pe an pentru a discuta şi stabili linia editorială, relaţiile cu revistele partenere, situaţia financiară şi orice alt subiect care priveşte bunul mers al organizaţiei. Plus un Advisory Board format din personalităţi culturale europene. Eurozine a devenit o adevărată instituţie, iar prestigiul său a crescut în timp. Site-ul www.eurozine.com este, azi, o platformă pentru publicarea în mai multe limbi a articolelor apărute în revistele membre. De cînd e membră în reţea, Dilema veche a luat, dar a şi dat: mi-a făcut plăcere cînd colegii mei de la alte reviste au avut cuvinte bune despre articolele preluate de Eurozine din revista noastră. (Şi mai urmează: în curînd vor apărea pe www.eurozine.com, în limba engleză, dezbaterile Herta Müller-Gabriel Liiceanu şi Adam Michnik – Andrei Pleşu, care au constituit substanţa unor dosare în DV).
De altfel, aceste conferinţe anuale, la care participă peste 100 de intelectuali şi editori de presă culturală, sînt o bună ocazie de a constata că, dincolo de specificităţi naţionale, ne leagă foarte multe lucruri. Sîntem mult mai „asemănători“ decît părem şi avem cam aceleaşi probleme (dar şi soluţii) de împărtăşit. Zicala „ca la noi la nimeni“, de care ne agăţăm cu atîta îndîrjire, nu face decît să ne ţină cu ochii aţintiţi asupra copacilor, în pofida pădurii în care ne-am rătăcit „pe mîna noastră“. Discutînd cu editori din alte ţări (inclusiv acelea pe care noi le numim, îndeobşte, „ţările civilizate“), am observat aceeaşi preocupare pentru diminuarea fondurilor destinate culturii şi presei culturale, aceeaşi grijă de a păstra independenţa editorială, ferind-o de intruziunile comercialului, „marketingului“, intereselor instituţionale sau de grup, ba chiar şi aceeaşi insistenţă în a dezbate îndelung subiecte care par vechi şi „rezolvate“, dar pe care dinamica mass-media de azi le aduc din nou la suprafaţă cu nuanţe suplimentare. Dincolo de asemănări, persistă însă diferenţele, iar ele provin mai degrabă din atitudine. N-am întîlnit lamentări pe tema „moare cultura“, ci încercări de a găsi soluţii inteligente de promovare a culturii într-o lume dominată, ce-i drept, de producţia de masă şi de entertainment. Noutăţile tehnologice – care în mediile culturale româneşti mai degrabă sperie, a se vedea inutila dispută pe tema „tinerii nu mai citesc pentru că stau toată ziua la computer“ – sînt privite ca nişte instrumente a căror folosire adecvată poate ajuta presa culturală să se îndrepte către un public nou, mai tînăr. O întreagă sesiune de dezbateri a fost dedicată „trecerii“ de la tipar la iPad: tonul general este unul optimist, cei mai mulţi văd în noile tehnologii o bună ocazie pentru revistele culturale de a fi mai bine difuzate, cu costuri mai mici decît în varianta tipărită.
E adevărat, pentru a le utiliza eficient e nevoie ca şi modul de a face presă culturală să se adapteze. Dar nici asta nu e o sperietoare. Knut Olav Åmås, editor la Aftenposten din Oslo (unul dintre ziarele de referinţă din lume; iar Norvegia e de mulţi ani pe locul 1 sau 2 în lume la cititul ziarelor) a spus cîteva lucruri interesante: jurnalismul tradiţional încă are influenţă prin calitatea jurnaliştilor (deci nu va fi „ucis“ de social media şi bloggeri); în Norvegia, cititorii caută „knowledge and insight“, nu senzaţionalism; totuşi, chiar şi în Scandinavia tirajele şi vînzările ediţiilor tipărite au scăzut, aşa că principala provocare a ziarelor de calitate este să atragă cititori mai tineri, dar fără să-i piardă pe cei mai în vîrstă, pentru că ei reprezintă partea pretenţioasă şi critică a ziarului. Cît despre bani, „un ziar sărac nu e un ziar bun“, aşa că veniturile sînt foarte importante: una dintre direcţiile care trebuie urmate este obţinerea de venituri din versiunea online, inclusiv – sau mai ales – prin vînzarea conţinutului de calitate (cum e cel produs de presa culturală). În sfîrşit, a mai spus Knut Olav Åmås, tehnologiile „nu se omoară una pe alta“, ci se completează – aşa ne arată istoria jurnalismului, astfel încît noile tehnologii solicită o „gîndire editorială integrată“.
Pe scurt şi în concluzie, după o vorbă a dlui Radu Cosaşu, „ca la noi e şi la ei“. Şi viţăvercea.
