Războiul sexelor
Fiindcă tot e vremea tenisului (Roland Garros-ul e în plină desfăşurare şi nici Wimbledon-ul nu e departe), observ că diferenţele de stil dintre jocul bărbaţilor şi cel al femeilor se tot micşorează. Sportul alb (nu mai e alb demult) s-a transformat în industrie, iar odată cu dispariţia rachetelor de lemn s-a dus şi romantismul. S-a ajuns, exact aşa cum prevedea Ion Ţiriac acum mulţi ani, la un fel de ping-pong la scară mare. Se joacă neomenesc de rapid şi cu lovituri aproape standardizate. Pînă şi fair play-ul a devenit parcă un fel de automatism. S-a pierdut ceva din spectacol, s-a cîştigat în dramatism. Numărul 1 la bărbaţi e un Nadal care nu „se joacă“ niciodată, numărul 1 la femei e o Wozniacki cu al său tenis procentaj imbatabil. Jucătorii se uzează mult mai repede. Nu cred că azi mai e posibil un fenomen ca Jimmy Connors (un luptător plin de umor) care, la aproape 40 de ani, ajungea să joace în turul 3 la Roland Garros cu mult mai tînărul Michael Chang, în faţa căruia pierdea doar din cauza unei accidentări.
Cu toată apropierea de forţe, nu mai sînt la modă nici partidele între bărbaţi şi femei. În 1992, tot Jimmy Connors era cel care, la sfîrşit de carieră, juca un meci demonstrativ cu Martina Navratilova. Partida se disputa în Las Vegas şi fusese supranumită „războiul sexelor“ (azi ar fi probabil riscant din punct de vedere al corectitudinii politice). Navratilova era mai tînără cu patru ani decît el, dar, dat fiind că era femeie, i se oferiseră cîteva condiţii favorizante. Ea avea dreptul la două servicii normale pentru fiecare punct, în vreme ce Connors putea servi doar o dată. Apoi, ea avea la dispoziţie terenul de dublu, adică putea trimite mingea pe un teren mai mare, iar pentru el terenul era cel îngust, de la meciurile de simplu. Cu toate astea, Connors şi-a învins celebra adversară în doar două seturi.
Nu vreau să spun că bărbaţii ar fi mai buni la tenis. Cred însă că e ceva în neregulă cu asemenea meciuri directe între băieţi şi fete. Şi am aflat asta înaintea lui Jimmy Connors, cînd, prin clasa a VII-a, colega mea de bancă Luminiţa, cea care ne plăcea tuturor băieţilor din clasă, mi-a spus că ştie tenis. Era o zgîtie de fată, roşcovană şi pistruiată, cu nişte cozi lungi şi împletite. M-am mirat, dar n-am stat pe gînduri să răspund provocării. Eu făceam deja tenis de ani buni. A doua zi ne prezentam cu rachetele, unul în faţa altuia, pe dreptunghiul de beton din curtea şcolii, unde erau trasate şi linii pentru tenis. Am improvizat un „fileu“ dintr-o sfoară pe care am legat-o de un cîrlig din perete, într-o parte, şi de catargul pe care la ceremonii se ridica steagul, în cealaltă. Am observat imediat că Luminiţa ţinea racheta (pe care ea o numea paletă) ca pe un făraş şi că loviturile îi erau bruşte şi stîngace. Cu alte cuvinte, nu prea ştia să joace, dar eu, gentleman, îi „făceam jocul“. Cînd dădea pe sub „fileu“, zicea că-i bună, iar eu mă făceam că nu văd. Cînd mingea ei cădea în afara terenului, pretindea că se joacă pînă la liniile pentru dublu. În schimb, dacă eu dădeam acolo se punea out (exact ca la meciul lui Connors). Eu serveam numai o dată, ea, fiindcă era fată, avea „dreptul“ la două lovituri, uneori chiar trei. De fapt, ce să mai vorbim, dădea pînă cînd nimerea terenul (era chiar mai isteaţă decît Navratilova). Regulile dintre noi se schimbau neîncetat în funcţie de situaţie şi totdeauna în favoarea ei.
Uneori, îmi arăta marcajul pentru volei, mai apropiat de fileu. „Asta e tuşa“, zicea ferm, şi-mi spunea apoi că am dat dincolo, deci afară. Jocul era tot mai aberant iar eu, din ce în ce mai derutat. Nu înţelegeam pînă unde trebuie să fiu cavaler şi de unde pot începe să-mi revendic drepturile. Nu vedeam nici tuşa dintre jocul cu reguli precise şi joaca între un băiat şi o fată. N-am ajuns la nici un rezultat. Eram învîrtit pe degete şi dădeam „tot out, tot out“, ca în celebrul monolog al lui Toma Caragiu. Mai tîrziu am auzit şi poezia cea mai scurtă, scrisă cred de Dan Laurenţiu: „Un bou s-a îndrăgostit de Luminiţa / Boul acela eram eu“. Mulţi ani după aceea, aveam să aflu că Luminiţa s-a măritat cu un italian din brigăzile speciale anti-mafia, care se întorcea acasă, coborînd pe scară din elicopter. Eu am continuat să joc tenis, străduindu-mă pe cît posibil să evit jucătoarele. Se pare că tendinţa e mondială. Se încearcă a nu se isca bătălii între sexe. După meciul din Las Vegas, Navratilova n-a mai jucat cu bărbaţii. A refuzat provocări similare din partea lui McEnroe şi Năstase, pe motiv că ar fi ceva nedemn.
