Puterea afrodisiacă

Legendă: Se spune că în timpul vizitei lui Nixon în China din februarie 1972, Mao Zedung a vrut să arate cumva omologului său american că ştie multe. Deşi discuţiile lui Nixon erau programate să aibă loc cu premierul Ciu En Lai, preşedintele (pardon!, Preşedintele) care şi-a legat numele de Marele Salt Înainte, de Revoluţia Culturală şi de atîtea alte istorii îngrozitoare, a vrut să-şi marcheze teritoriul şi să arate greutatea pe care o are. Se spune că, la un moment dat, în timpul întrevederii oficiale dintre cei doi lideri, Mao l-a abordat brusc pe Henry Kissinger, pe atunci asistent al preşedintelui american pentru probleme de securitate, spunîndu-i: „De multă vreme mă intrigă ceva în privinţa dumneavoastră“. „Ce anume?“, a întrebat Kissinger. „E o chestiune personală, dar totuşi o ridic pentru că, repet, mă intrigă. Cum se face că sînteţi atît de urît, gras, complet neatractiv şi, totuşi, aveţi în patul dumneavoastră atît de multe femei?“ Desigur, liderul chinez voia să atragă atenţia americanilor că serviciul său de spionaj lucrează intens la Washington, informîndu-l inclusiv în privinţa aventurilor erotice ale celui pe care connaisseurii administraţiei Nixon îl numeau „preşedintele din umbră“. Replica lui Kissinger a urmat imediat, a făcut epocă şi este şi astăzi citată de cîte ori vine vorba: „Puterea, domnule preşedinte, este cel mai irezistibil afrodisiac“. Încîntat, desigur, de propria formulare, Kissinger însuşi a mai repetat-o public de multe ori.

Efectul afrodisiac al puterii, parcă mai puternic la început de mandat şi tot mai discret pe măsură ce se apropie alegerile, are o fenomenologie mai vastă decît s-ar crede. Nu vreau să scriu aici despre amantele, metresele şi favoritele puterii, despre domniţele care suspină în preajma junilor cu piepturi bombate prin sacouri ministeriale sau altele asemenea. Nu acest efect afrodisiac mă îngrijorează, pentru că, la urma urmei, faptul că interesul pentru un bărbat care devine ministru sau ambasador creşte exponenţial pe piaţa budoarelor e cel mai inofensiv lucru într-o ţară care, în general, a fost mutilată de incompetenţă, corupţie şi cinism. Mă îngrijorează cel mai mult acel efect afrodisiac al puterii care îl face pe cel ajuns acolo, sus, să se îndrăgostească de sine însuşi. Consecinţa cea mai periculoasă a forţei afrodisiace a puterii este efectul ei narcisic. La noi, primul care sucombă efectului afrodisiac al puterii este chiar cel care o are.  

Întotdeauna m-am întrebat ce poate fi în mintea unui om îndrăgostit de sine însuşi. Cînd se scoală de dimineaţă, se duce în baie, se uită în oglindă şi, Doamne!, deodată se înfioară de minunăţia pe care o vede. E atît de îmbătat de propria-i viziune, încît nu se poate transporta de colo-colo decît în clipiri de girofar şi sunet de sirenă. Nu poate să şadă decît în cabinete cu ferestre înalte, acoperite de falduri grele, imperiale, iar paşii nu-i mai pot călca decît pe parchet italian, din acela cu lame subţiri şi lungi. Nu poate lăsa aghiotantul să care hîrtiile decît în servietă din piele de Córdoba şi nu mai poate decît să aibă un fel aparte de a privi lumea din jur – amestec de preocupare şi condescendenţă. Toate astea se întîmplă pentru că ajunge să fie atît de încîntat de sine, încît nu mai poate decît să-şi acorde cel mai rafinat tratament posibil. Ajungi să te admiri enorm pentru fiecare hîrtie pe care o semnezi, pentru fiecare cap care se pleacă servil cînd treci ca un prinţ prin culoare lungi, pentru fiecare vorbă pe care o scoţi şi aplaudacii o preiau ca un ecou viu – în asemenea clipe e greu să-ţi rezişti. Te îndrăgosteşti de tine însuţi cît ai zice „ministru“. Devii atît de important pentru tine însuţi încît chiar ajungi să crezi că eşti important pentru ţară, că ai un destin istoric, că aripile acestea care ţi-au crescut din umeri sînt chiar aripi de înger cu misiune salvatoare. La fiecare schimbare de putere din România avem parte de asemenea indivizi – grupul celor seduşi definitiv de aromele afrodisiace ale puterii se reproduce, se împrospătează după o regulă naturală misterioasă.  

Puterea este, de fapt, un şir de ritualuri şi de false prejudecaţi. Ritualurile sînt cele mai interesante, prejudecăţile sînt triste. Un ritual, de pildă, e acela al privirii în sus spre demnitar. Pînă mai ieri era egal cu sine însuşi, îl băteai pe umăr şi el răspundea cu un zîmbet. După numire, ia distanţă şi îţi cere, cu privire aspră, să nici nu te gîndeşti la bătaia pe umăr, ci să asculţi cu atenţie ce ţi se spune. Înainte stătea de vorbă, acum are ceva să comunice. Îţi cere, în fond, să te conformezi unui ritual. O prejudecată falsă este aceea că, dacă eşti la putere, îţi e bine. Ai de toate, cum s-ar zice. Am fost şi eu sub acest „corn al abundenţei“. Sincer, prefer opoziţia. În opoziţie lucrurile sînt mai clare, perspectiva e mai tranşantă şi angajamentul mai ferm. La putere, totul e amalgamat, nimic nu e simplu, nuanţele invadează peisajul pînă la eradicarea oricărui relief şi loialităţile sînt, parcă, mai fragile. În opoziţie, dacă faci concesii se cheamă că trădezi, la putere, dacă faci concesii se cheamă că guvernezi. În fine, în opoziţie am găsit mereu un fel de solidaritate cu lumea, pe care nu am găsit-o niciodată la putere. Gîndiţi-vă la cel mai complet tratat despre putere scris vreodată – dramaturgia lui Shakespeare – şi îmi veţi da dreptate. Sentimentele puternice, vitale, curajul şi demnitatea, loialitatea şi eroismul sînt ale opoziţiei. Odată ajunşi la putere, oamenii se recolorează în tonuri mai palide, devin machiavelici sau hamletieni, adică decad. În fine, acesta este cel din urmă efect al forţei afrodisiace a puterii – ca orice afrodisiac, de fapt, puterea te face să-ţi pierzi minţile. Există o singură şansă să te ţii bine: cultura. Dacă ai obişnuinţa exerciţiului cultural, poţi scăpa, dacă nu, afrodisiacul îşi face efectul imediat.