UE, de la Onțanu la Rompuy

Din 1985 încoace, pe 9 mai se sărbătoreşte Ziua Europei. Nu ştiu dacă „a sărbători“ este cuvîntul cel mai potrivit – căci sensul lui presupune o asumare a sărbătorii din partea comunităţii, ceea ce în acest caz nu prea e valabil. Oamenii nu ies în stradă de bună voie pentru a celebra această zi, nu se îmbracă frumos (ca pe vremuri) ca să iasă la plimbare, nu au, spontan, porniri către săvîrşirea, în comuniune, a nu ştiu căror ritualuri cu gîndul la Tratatele de la Roma, la Robert Schumann sau Jean Monnet. Nimic din toate acestea. E doar o zi oficială, marcată peste tot în Uniunea Europeană de evenimente organizate în principal de autorităţile publice (europene, naţionale ori locale). 

Nici n-ar avea cum să fie altfel. Ca şi Uniunea, această zi este un construct, o creaţie artificială, propagată „de sus în jos“, dinspre diversele foruri către cetăţeni. Aşa încît i se reproşează tocmai caracterul oficial şi, pe alocuri, festivist. Şi astfel de excese sînt inevitabile (dar şi interpretabile). De pildă, la Strasbourg a avut loc o ceremonie de ridicare a drapelului UE (adoptat acum 25 de ani). La Bruxelles şi în capitalele europene s-au desfăşurat (şi acum, ca şi în alţi ani) tot felul de conferinţe şi reuniuni cu participarea celor mai înalţi oficiali, în care discursurile seci şi festive predomină. Pe lîngă acestea, Comisia de la Bruxelles şi reprezentanţele sale din ţările membre se străduiesc de mulţi ani să organizeze şi manifestări populare – în parcuri şi pieţe publice, cu balonaşe colorate şi broşurele de informare, cu muzici, concursuri şi alte distracţii populare. 

Iniţiativele autorităţilor locale nu lipsesc nici ele, şi se fac după chipul, asemănarea şi trăsăturile culturale ale administratorilor. La noi, de pildă, unde edilii sînt convinşi că aproape orice poate fi pus sub umbrela UE (dar după decenii de propagandă comunistă e greu să gîndeşti altfel), Marian Vanghelie a plantat pomi într-o viitoare „pădure a îndrăgostiţilor“, iar Neculai Onţanu s-a visat şef de trib european, aşa că a scos la paradă tot „aparatul“ de sector: poliţia locală a făcut demonstraţii de arestări, garda de onoare l-a salutat cu pompă pe întîiul gospodar al sectorului, veteranii de război, fanfara şi elevii (mai ales cei buni, „olimpicii“) au alcătuit fundalul uman necesar acestei desfăşurări de forţe – ce mai, un „23 august“ de pe vremea comunismului realcătuit în mic, la nivel de sector, după posibilităţi şi după buget. Şi totul s-a încheiat, în stilul inconfundabil al tranziţiei şi al administraţiei noastre publice, cu o năvală la sarmale: 25.000 de bucăţi au constituit ofranda sectorului 2 întru propăşirea construcţiei europene. (În paranteză fie spus, găsesc în această fanfaronadă încă un motiv pentru a desfiinţa sectoarele din Bucureşti). 

Cu excese şi cu festivisme cu tot, Ziua Europei trebuie luată aşa cum e, fără aşteptări speciale din partea noastră. În definitiv, construcţia unei identităţi europene (ca a oricărei identităţi colective sau „comunitare“) are nevoie şi de simboluri – precum steagul ori sărbătoarea. În jurul lor se tot adaugă, de ani buni, alte elemente care să le dea cetăţenilor sentimentul că au ceva în comun, de-a lungul şi de-a latul celor 27 de ţări membre. Problema e nu eventualul festivism, ci ce se întîmplă efectiv cu Uniunea Europeană, al cărei proiect de construcţie pare a se afla în impas. După ce, cu substanţiale eforturi, a fost adoptat Tratatul de la Lisabona – care ar trebui să facă un pas spre integrarea mai profundă – aplicarea lui şchioapătă. Speranţele că apariţia unui Preşedinte şi a unui responsabil cu politica externă va face ca UE să vorbească pe o singură voce au fost, deocamdată, înşelate: persoanele aflate în cele două posturi – Hermann van Rompuy şi Katherine Ashton – aproape că nu vorbesc deloc; sau nu spun lucruri esenţiale, nu sînt cu adevărat nişte voci ale UE. Liderii politici naţionali sînt, dimpotrivă, tot mai vocali. Episodul imigranţilor de pe insula Lampedusa, pe care Italia i-a „făcut scăpaţi“ spre restul Uniunii, după care împreună cu Franţa a pus pe agendă revizuirea spaţiului Schengen, este semnificativ: intuiesc că Sarkozy şi Berlusconi „s-au vorbit“ înainte de a crea acest episod (deşi aparenţele arătau mai degrabă a conflict franco-italian pe tema fluxului de imigranţi). Partidele populiste îşi fac intrarea (triumfală?) în Parlament în tot mai multe ţări, pe seama unui discurs anti-imigraţionist. Probabil că ar fi timpul ca UE să adopte în sfîrşit acele standarde comune în privinţa imigranţilor şi azilanţilor despre care se tot vorbeşte, dar deocamdată aceste politici ţin de competenţele fiecărui stat membru. Ideea că Grecia ar putea ieşi din euro şi creşterea nostalgiei faţă de fostele monede naţionale în alte state creează valuri printre analişti şi efecte la burse; dar lumea uită uşor că, dacă n-ar fi fost moneda comună şi măsurile luate de Banca Centrală Europeană la începutul crizei, probabil că puţine dintre fostele monede naţionale ar fi rezistat. Încrederea în instituţiile europene este şi ea în scădere în diverse ţări, ca şi procentul celor care, în sondaje, declară că regretă intrarea ţării lor în UE. 

Sigur, nu e cazul să fim alarmişti. Complicatele mecanisme de negociere puse la punct de-a lungul timpului vor găsi soluţii la multe dintre probleme. Dar prea lent. Iar cetăţenii europeni, obişnuiţi de ceva vreme cu binele (libera circulaţie, moneda unică, eliminarea taxelor vamale, welfare state etc.), uită uşor. Iar exerciţiul de imaginaţie „cum ar fi fost fără UE“ nu e uşor de făcut pentru cei mai mulţi. Într-un fel, UE este victima propriilor succese. Ca să nu fie victimă pînă la capăt, ar trebui să mai facă un pas inteligent spre integrare – un pas pe care cetăţenii să-l simtă în viaţa de toate zilele. Oare va reuşi?