EDITORIALE ȘI OPINII

Dacă cei doi parlamentari au furat, există legi care trebuie aplicate la fel ca în cazul oricărui alt cetăţean român. Dacă este posibil, fără să fie făcute nuanţări de tipul cetăţean român-rom, căci în acest caz pedepsele tind să fie cam prea uşurele.

„Oare astăzi noi am fi în stare să promovăm un examen de clasa a VIII-a din 1895?“

Robert Kaplan a lansat recent un volum consacrat României: În umbra Europei. Două Războaie Reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea (Editura Humanitas). Cartea adună impresiile din numeroasele călătorii pe care autorul le-a făcut în România, încă din anii ’70 ai secolului trecut.

De vreo cîțiva ani, în București au apărut mici școli private, „de familie“, pentru care scopul este cunoașterea pur și simplu. Poate că cea dintîi dintre aceste inițiative sau, în fine, cea pe care o cunosc cel mai bine este şcoala pe care Toader Paleologu o organizează în casa familiei lui, din str. Armenească.

Dincolo de implicaţiile de-a dreptul jignitoare ale termenilor (din care s-ar înţelege că îi tolerăm, cu mare efort, pe cei care nu ar merita să fie toleraţi), toleranţă mai are, în română, conotaţiile peiorative asociate sintagmei casă de toleranţă – „stabiliment în care se practică prostituția; bordel“ (DEX).

A privi, a asculta, a pipăi, a mirosi, a gusta. Lucruri care nu se mai învață nici în familie, nici în școală, nici altundeva. Noi, cu glorioasele noastre tehnologii, ne-am eliberat de așa ceva. Nu mai avem nevoie să supraviețuim. Poate nici măcar să viețuim. Ajunge să existăm. E mai simplu, e mai practic, e mai eficient.

A repune însă astăzi pe tapet aceste teorii, într-un documentar care se pretinde serios, e o altă socoteală. Documentarul pune faţă în faţă, şi pe acelaşi plan, cercetători autentici cu indivizi interesaţi să-şi vîndă teoriile sau capabili să susţină orice.

Se zice că arheologii 1. …găsesc oase de dinozauri.

Pe scurt, treaba stă așa: celebrul fabricant de telefoane, computere și gadget-uri de succes planetar nu vrea nici în ruptul capului – deocamdată, la ora scrierii acestor rînduri – să colaboreze cu autoritățile pentru extragerea datelor dintr-un telefon mobil.

Închipuiți-vă următoarea scenă: sîntem în 20 ianuarie 2017, la Washing­ton se fac ultimele pregătiri pentru instalarea noului președinte american. Lungile discuții de după seara alegerilor din noiembrie par să fi lăsat locul unei stupefacții obosite. Unei așteptări prudente. Azi, președintele Trump depune jurămîntul.

Dacă Marea Britanie a obținut atîtea derogări, de ce nu ar încerca și alte state aceeași manevră? De ce nu ar fi Polonia și Ungaria următoarele pe listă? De ce nu am băga în vocabular cuvîntul Cehxit, ca viitoare expresie de rit jurnalistic, potrivită într-un viitor apropiat și plauzibil?

Dacă Marea Britanie a obținut atîtea derogări, de ce nu ar încerca și alte state aceeași manevră? De ce nu ar fi Polonia și Ungaria următoarele pe listă? De ce nu am băga în vocabular cuvîntul Cehxit, ca viitoare expresie de rit jurnalistic, potrivită într-un viitor apropiat și plauzibil?

Pariurile sînt ca drogurile. Sau ca Tetrixul anilor de glorie ai 365-ului. Cărămizi care cad alene, pixel cu pixel, precum secundele unei vieţi care se scurge de nicăieri către nicăieri. Pariurile sînt o boală, un joc de noroc imposibil de camuflat în exerciţiu de intuiţie şi cunoştinţe.

Am sperat că va exista o adaptare din ambele părți, a mea la sistemul birocratic, dar și invers. Eu încerc, dar nu prea funcționează. De trei săptămîni am mașina în service și am fost nevoit să apelez la șoferul la care am dreptul prin lege.

E una dintre nenumăratele întrebări pe care nu le poți evita cînd contempli diversitatea amuțitoare, aș spune suprarealistă, a lumii create. De ce au girafele gîtul așa de lung? De ce hipopotamul, erbivor și cu o înfățișare mai curînd benignă, e mult mai periculos decît rinocerul, care pare mult mai agresiv?

În ultima vreme, pare să se fi instalat însă o fascinație a Bucureștiului necunoscut, ascuns privirilor, uitat, renegat, a Bucureștilor din spatele capitalei administrative și monolitice. Cărțile și albumele despre „adevăratul“ București fac succes de librărie.

„Bine, domnișoară“, îi zic foarte consternat și, totodată, neinspirat, „dar ceea ce afirmați este o prostie! V-am dat exemplul cu Cedează trecerea numai pentru a vă determina să rețineți mai ușor!“ „Mă iertați“, mi-a întors-o, indignată, fata, „n‑am știut că dumneavoastră spuneți, la curs, prostii.“

Şi dacă am privi mai atent către Elveţia? Nu cumva această mică şi paşnică ţară montană ne-ar putea inspira pentru o construcţie mai solidă – dar şi mai suplă – pentru Uniunea Europeană? În definitiv, Elveţia are, la o scară mai mică, multe dintre trăsăturile Europei.

Încă o dovadă că, vorba unui Părinte al Bisericii, lumea în care trăim e un Rai trist. Dar pe o insulă ca un Paradis delabrat, parte excentrică a marelui nostru Rai trist, Papa Francisc și Patriarhul Kiril au decis să se întîlnească și să semneze o Declarație comună.

În româna actuală, formula pericol de viaţă nu poate avea decît interpretări absurde sau paradoxale. Pericolul major, cel care îţi pune viaţa în pericol, este cel de moarte.

Pe scurt, închisoarea și-a luat în sarcină reintegrarea deținuților în societatea de care au fost izolați pentru o vreme. O atribuție discutabilă, care poate oricînd genera abuzuri – vezi „fenomenul Pitești“ în perioada comunistă, Portocala mecanică de cealaltă parte a Cortinei de Fier etc. –, dar general acceptată în principiu.

Austria de azi, chiar dacă nu mai e imperiu, funcţionează la fel de bine. Şi pare că totul acolo porneşte de la curăţenie. Totul e bec, cum s-ar zice, iar prima lovitură pe care o primeşti cînd ajungi la Otopeni e praful şi mizeria de pe maşini. Mă rog, aici se zice că e şi din pricina naturii păcătoase, prăfoase, a Bucureştiului.

Data viitoare cînd săpați după monoliți pe Lună, v-aș ruga, maximă atenție!

Bun, avem și noi d-ale noastre, cu leprele astea de la noi, da’ nici nu se compară cu balaurii ăia de p-acolo. Și, la urmă, cine pică de prost? Noooi! Fraierii de la Românica, proștii satului, că n-au cauciucuri de iarnă, frăție! Păi, să nu-ți vină rău, nenică?

Dacian Cioloș nu a greșit teribil de mult în cele cîteva luni de cînd este premier. Tolerat, simpatizat sau, pur și simplu, ignorat, dl Cioloș este încă o enigmă a vieții politice.

De ce or ține șefii de stat și de guvern ai Europei să negocieze mai ales noaptea?

Relele unora sînt amintite drastic, cu parapon și cu consecințe de ordin public, în vreme ce relele altora sînt ținute „sub obroc“ sau tratate cu inexplicabilă îngăduință.

Zilele trecute a trebuit să mă documentez și să dau un răspuns inteligent despre „cultura succesului“ la români: dacă există așa ceva, cam în ce ar consta, cam ce spune „înțelepciunea populară“ pe tema asta?

Te naști. Părinții tăi trăiesc fie din ajutorul social, fie din mici infracțiuni și din reciclarea gunoiului. Asta dacă ai noroc să ai ambii părinți. O să îți începi viața cu un handicap imens datorită alimentației îngrozitoare a mamei și apoi, după naștere, a ta.

Ce făcea doamna în chestiune atîtea ore zilnic la calculator? Întrebarea aceasta fără răspuns îi făcea creierul șvaițer, alungîndu-i complet liniștea și odihna. Desigur, ca șef direct al ei, Iacob ar fi putut să o întrebe, dar am clarificat deja că omul avea o decență nativă și, în consecință, un accentuat sentiment al ridicolului.

Vine primăvara şi Europa s-ar putea confrunta din nou cu o criză a refugiaţilor. Cît de gravă? Nimeni nu poate şti cu certitudine. Sezonul rece, care ar fi trebuit să însemne un spaţiu de respiro şi de reorganizare, e pe sfîrşite şi sînt puţine semne că în această scurtă perioadă s-au produs schimbări majore.

Luați repede, am spune că adevărurile periculoase sînt acelea care, după aflarea lor, generează necazuri de orice fel; sînt acele adevăruri pe care e mai bine să nu le știi. Periculoase, de fapt, sînt consecințele adevărurilor zis „periculoase“.

Printre atîtea forme şi expresii colocviale neînregistrate de dicţionarele noastre generale, dar cunoscute de foarte mulţi vorbitori, se numără expresia a o zbîrci, cu sensul „a greşi“ („a gafa“, „a o da în bară“ etc.).

A apărut o nouă preocupare în spațiul public românesc: cine și după ce criterii atestă dacă o lucrare este științifică sau nu. Răspunsul scurt este dezamăgitor: depinde. O revistă sau o editură științifică au propriile criterii pentru a accepta un manuscris spre tipărire.

Este ca în bancul cu olteanul – „ori înseamnă ceva, ori vine de undeva“. Ce înseamnă „a pune pe cineva în situația de inferioritate“ prin ceea ce spui? Dacă spun „scoțienii sînt zgîrciți“, am pus în inferioritate vreun scoțian, chiar dacă termenul „zgîrcit“ are vreo conotație negativă?

În vremea comunismului circula un banc, cum că în Larousse-ul din anul 2500 (cum va fi fiind el atunci), în dreptul numelui Adolf Hitler va sta scris: Mic terorist din epoca lui Stalin. Cu alte cuvinte, istoria va recunoaşte, la un moment dat, întreaga grozăvie a domniei „părintelui popoarelor“.

Ahile și Aiax dau cu zarul pe rînd la masa de joc, în armură completă. Așa a ales să-i picteze Exekias (sec. VI î.Hr.) pe celebra lui amforă de la Vatican, deși nici un pasaj din Homer nu menționează un asemenea episod.

S-a scris, s-a povestit, s-a cerce­tat: deseori, închisoarea e o e­sen­ția­li­za­re, un soi de reducție a lumii libere. E drept, în ultimii ani, prin anumite țări, ideea de închisoare s-a modificat radical.

Este școala românească la pămînt? Personal, refuz o astfel de abordare, prin prisma experienței și a cunoașterii multor sisteme de educație în lume.

Aflat de ceva vreme într-o ofensivă de imagine, dl Liviu Dragnea și-a dinamitat tot efortul, în doar cîteva zile, după ce a sa celebră lege antidefăimare a intrat în linie dreaptă în Parlament. Reacția publicului a fost de o violență și de o insistență cum rar am întîlnit.

„Păi, trei. Atît ne-am înțeles“, zice J. „Ba să credeți voi că trei. Uite-aci, hîrtie de la voi unde scrie negru pe alb că vorbim de trei miliarde anual, nu în total“, intervine adjunctul lui E. „Oricum, trei miliarde e mărunțiș. Grecilor le-ați dat 400 de miliarde, să vă salvați moneda“, continuă E.

Consumatorul dezbaterilor noastre de presă (mai cu seamă cele televizate) va observa că și azi „realizatorii“ lor pendulează, ca ton, între miliție și procuratură. Atacul a căpătat însă o componentă nouă, despre care nu se vorbește în articolul lui Constantin Noica: voluptatea.

Ar fi trebuit să fie un eveniment național; n-a fost. Georgescu-Roegen, creatorul bioeconomiei, ar trebui să fie un erou național; nu este.

Afirmațiile de mai jos sînt lucruri care mi-au fost spuse despre romi („țiganii mei“) în diverse împrejurări, cu diverse ocazii.

Henry Wilt, prizonier într-un mariaj monoton şi blocat în poziţia de asistent de rangul doi, se consideră un ratat irecuperabil, dezvoltînd sumbre reverii diurne, cu iz freudian. Visează să-şi ucidă soţia casnică, supraponderală şi mereu nemulţumită, şi îşi urăşte – pînă la disperare – studenţii rudimentari.

Acordul prevede o așa-numită „frînă de urgenţă“, care ar putea permite limitarea ajutoarelor sociale pentru muncitorii imigranţi proveniţi din Europa care vin în Marea Britanie. De asemenea, prevede recunoașterea dreptului unor state de a nu adopta moneda euro.

Nu știu alții cum sînt, dar noi, românii, sîntem tare mînioși și degrabă vărsători de sînge moral. Vinovat ori ba, asta e o discuție cu totul colaterală. Lansajul frenetic în judecăți morale intransigente nu se poate împiedica în asemenea detalii.

Expresia populară despre care am vorbit cu o săptămînă în urmă (mut în dungi) e destul de rară; poate că ar merita să fie amintite, în continuarea discuţiei, şi alte formule şi contexte, mult mai cunoscute, în care apare termenul mut.

Mă uit la televizor. Se comentează propunerile unei comisii ministeriale de reformare a programelor școlare. Mai precis, afirmațiile dlui academician Solomon Marcus, potrivit căruia gimnaziul în România reprezintă o permanentă agresiune la sănătatea fizică și psihică a elevilor.