Zbîrci!

Printre atîtea forme şi expresii colocviale neînregistrate de dicţionarele noastre generale, dar cunoscute de foarte mulţi vorbitori, se numără expresia a o zbîrci, cu sensul „a greşi“ („a gafa“, „a o da în bară“ etc.). În DEX apare un singur sens, concret, al verbului a zbîrci: „a face zbîrcituri; a se strînge în cute, a face riduri; a se încreți, a se rida“. Uzul colocvial răspîndit în prezent fusese totuşi înregistrat de dicţionarul lui A. Scriban (1939), care indica un context specific – a zbîrci la joc –, cu atestare în zona Buzăului şi cu explicaţia „a spurca, a greşi, a da o lovitură greşită“. Ceva mai tîrziu, Glosarul regional Argeş al lui D. Udrescu (1967) consemna verbul a zbîrci – Ai zbîrcit, nu mai joci! –, alături de un substantiv, în expresia sinonimă a face zbîrci (Ai făcut zbîrci, nu mai joci, gata!) şi de interjecţia zbîrci! – „exclamaţie cu care copiii marchează o greşeală, în timpul jocului numit «şotron»“.

Expresia a o zbîrci (în care verbul se construieşte cu un pronume cu valoare neutră, total desemantizat) e frecventă azi, mai ales la perfectul compus, în tot felul de contexte: „Cel care a zbîr­cit-o e consilierul personal al preşedintelui (realitatea.net); „A treia oară au zbîr­cit-o“ (cancan.ro); „Fiica mea a zbîrcit-o la română exact la sinonime“ (evz.ro); „să fie criticată atunci cînd o zbîrceşte şi să i se şi spună unde a zbîrcit-o“ (prosport.ro). Şi interjecţia – specifică limbajului copiilor – a fost transmisă fără întrerupere, păstrîndu‑se şi în comunicarea colocvială uşor infantilizată a adulţilor. Interjecţia zbîrci! (şi cu varianta zbîrca!) poate apărea în orice joc de îndemînare, avînd funcţia, total lipsită de fair-play, de a-l tulbura pe adversar, făcîndu-l să greşească. O poate deci folosi şi spectatorul modern al unei întreceri sportive: „Cu o clipă înainte de bara lui Terry am zis: «Zbîrci, zbîrci!». Uite că merge cobitul“ (blogspot.gsp.ro).

Unii au explicat verbul ca provenind din interjecţie, iar alţii au presupus un raport etimologic invers. Al. Ciorănescu (Dicţionarul etimologic) considera că verbul (scris a sbîrci) s-ar fi format de la interjecţie: „(a greşi, a rata lovitura, în jocurile de copii), probabil datorat obiceiului de a striga sbîr sau sbîrci, pentru a intimida pe jucătorul care este la rînd“. În Dicţionarul limbii române (DLR), interjecţia şi substantivul sînt descrise ca formate pornind de la verb, interpretare care mi se pare mai plauzibilă. Oricare ar fi însă prioritatea formelor, rămîne nerezolvată o problemă semantică: nu este deloc limpede ce legătură poate fi între sensurile „a face riduri“ şi „a greşi“.

Explicaţia ar putea veni de la un verb care astăzi pare total diferit de a zbîrci, dar care (înrudit poate de la bun început, deşi dicţionarele indică origini distincte, ambele slave) şi-a confundat uneori formele şi sensurile cu acesta. E vorba de a (se) zgîrci, ale cărui sensuri iniţiale, concrete, sînt: „a (se) strînge, a (se) contracta din cauza frigului, a durerii etc.“; „a se chirci, a se micșora, a degenera“ (DEX). Nu cred că mai este prezentă în conştiinţa vorbitorilor de azi nici legătura metaforică dintre sensurile concrete ale verbului şi adjectivul provenit din participiul zgîrcit (avariţia fiind reprezentată prin contracţie, diminuare, închircire, închidere în sine). Textele mai vechi atestă folosirea verbului a zgîrci pentru a descrie diferite deficienţe fizice umane: „Aceste buruiene sînt cercate, au tămăduit oameni zgîrciţi de mîni şi de picioare“ (Manolache Drăghici, în DLR); „îi vărsă la ureche cîteva vorbe otrăvite, cari‑l îngălbeniră la faţă şi‑i zgîrciră pumnul într‑atîta, încît bietele mărgele, strînse ca într‑un teasc, se făcură fărîme“ (Gane, în DLR). Confundarea celor două verbe ale degradării fizice apare, de exemplu, în formula frunte zgîrcită (Bertoldo, 1779, în DLR). Variaţia grafică (între a zbîrci şi a sbîrci, respectiv a zgîrci şi a sgîrci) e nesemnificativă, pentru că s sau z iniţial apar într-un context în care diferenţele lor se neutralizează în pronunţare.

Se întîmplă ca interjecţia de provocare a greşelii sau a ghinionului să aibă o atestare destul de veche, chiar în forma sgîrci, în culegerea de proverbe şi zicători a lui Iordache Golescu, reluată de I. Zanne în Proverbele românilor, IX: „Pentru urare: Urează ca la arşîce, cînd le zice: «sgîrci!»“. Exemplul sugerează o posibilă explicaţie a sensului actual al interjecţiei şi al verbului; iniţial, ar fi fost vorba de o „urare negativă“, în care adversarului i se prevedea, poate, o paralizare a mişcărilor (chircirea mîinii, cîrcei, deformare etc.). Desigur, e o simplă ipoteză; citatul sugerează şi alte legături semantice – de exemplu, între sgîrci şi piesele (oasele) jocului de arşice.

În orice caz, ipoteza că la originea evoluţiei semantice a verbului a zbîrci stau uzuri tipice pentru a zgîrci mi se pare a fi sprijinită şi de exemple din descîntece şi mai ales din ghicitori. În acestea din urmă, zgîrcirea e tot un fel de urare negativă, o ameninţare simbolică pentru incapacitatea de a răspunde (uneori, chiar şi pentru răspunsul corect): „Cine nu gîceşte, trei maţe zgîrceşte“ (A. Gorovei, Cimiliturile românilor, 1898); „Obială neagră tătărască, Cine n-o ghici să se zgîrcească“; „De-ai ghici şi-ai ghici, Maţile ţi s-or zgîrci“ (două ghicitori mai vechi, antologate în Bulgăre de aur în piele de taur, 1975).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).