Profiterolul geomagnetic
Mare ghinion cînd am văzut filmul lui Kubrick 2001: A Space Odyssey (1968). Una din scene cuprinde un neașteptat pasaj arheologic care a început în mod absurd să mă preocupe atît de tare, încît n-am mai putut să mă concentrez la film. Echivalentul unei pietricele în bocancul minții. Iată despre ce e vorba. Astronauții lui Kubrick cercetează un artefact găsit îngropat pe Lună, un gigantic monolit negru. Pînă aici, totul e normal… Identificarea acestuia se datorează, ni se spune, unei anomalii magnetice. Unul din astronauți e arătat ținînd în mînă ceva ce într-adevăr aduce cu hărțile geomagnetice folosite frecvent de arheologi. Tot mai des (ar trebui întotdeauna), înainte de săpătura propriu-zisă se investighează subsolul prin metode geofizice bazate pe rezistivitate electrică, ground-penetrating radar (GPR) și altele. Cînd săpam în Milet am avut ocazia să mă conving pe teren de eficiența cercetărilor geomagnetice. Zidurile pe care le descoperisem într-un lung sondaj puteau fi înțelese, chiar fără alte săpături, ca parte dintr-o bazilică, așa cum se vedea din contururile fantomatice ale navelor și absidei pe harta respectivă. Cărămizile din ziduri, fiind arse, erau mult mai magnetice decît solul din jur. Bun, în continuare totul în regulă.
Apoi astronautul respectiv începe să explice că, după descoperirea monolitului, au început să-l investigheze arheologic, săpînd în jurul lui: „We excavated it out on all sides“. Aici, ca să zic așa, mi s-a rupt filmul (fișt, fișt, fișt). Din două motive. În primul rînd, de bucurie: ideea unei săpături pe Lună pentru a cerceta ceva pentru care nu ai nici o analogie, nici o jurisprudență, este o excelentă metaforă pentru obligația arheologului de a depăși epistemologia în care nu observi decît lucruri a căror relevanță o poți concepe, în care așadar nu poți găsi decît ceea ce cauți. (În literatura despre raționamentul științific e celebru exemplul lui Faraday, care a descoperit inducția electromagnetică doar pentru că era convins că există, adică ignorînd rezultatele obținute în aproape o sută din experimentele conduse chiar de el însuși, care spuneau că nici vorbă de așa ceva. Teologie curată!) În general, întrebarea ar fi: cît de bine se vor comporta mecanismele noastre de interpretare în fața unui caz absolut insolit, dat fiind că ele sînt calibrate firesc într-un anumit habitus și tind să fie selectate pentru funcționare optimă în situații medii? Cît vom pierde din înțelesul și miezul cazului excepțional? Prin forța lucrurilor, și în arheologie e foarte multă rutină. Numai pentru cei care văd Atlantida peste tot munca asta e o distracție continuă. Dar inacceptabil e să ajungi să nu mai poți înțelege decît rutina.
În al doilea rînd, de supărare: a săpa în jurul monolitului este, arheologic, o abordare cum nu se poate mai proastă. (Uitîndu-mă la film, îmi dădeam seama că eram ridicol criticînd competența arheologică a unui scenariu SF de Arthur C. Clarke – iar asta mă împiedica și mai tare să mă concentrez!) De ce așa de proastă? Pentru că, degajînd complet o structură verticală, nu se cîștigă decît un lucru: poți să arunci o privire de jur-împrejurul ei, și-atît. Dar orice posibilitate de a o data sau de a-i înțelege relația cu alte structuri din jur a dispărut pentru totdeauna, pentru că aceste lucruri depindeau de relația, ilustrată în contactul fizic, dintre ea și straturile de cultură adiacente. Nu sînt rare momentele în arheologie cînd nu-ți dai seama unde se termină fundația și unde începe elevația unui zid care azi e complet îngropat. Între alte indicii se află tocmai acest raționament: fundația zidului taie vizibil prin straturile preexistente, în vreme ce straturile depuse ulterior sînt, normal, în contact direct cu pietrele elevației. Și uite-așa mă enervam eu gîndindu-mă la monolitul lui Kubrick, bine săpat de jur-împrejur ca să nu mai știm cine l-a parcat acolo și de ce. Dar m-am lungit. Cert e că, la apariția oricărei descoperiri promițătoare, graba de a cerceta e primejdioasă. În folclorul profesional se consemnează obligația arheologului de a se așeza să fumeze o țigară îndată după ce apar semnele unei asemenea descoperiri. Presupun că și asta se va interzice acum printr-o ordonanță de urgență. E musai să reziști impulsului de a scoate cît mai repede obiectul respectiv din pămînt; trebuie să-ți închipui că se anunță o serie de descoperiri conexe, pe care va trebui să le înțelegi (și să le fotografiezi) laolaltă. Dacă în loc de un singur bloc negru, înfipt cu delicatețe în suprafața selenară ca pișcotul în profiterol, sînt de fapt mai multe?
Dar destul cu cinema-ul pentru azi. Aș putea să mai spun că acest foarte scurt pasaj arheologic din filmul clasic al lui Kubrick se încheie cu reflecția astronautului cum că monolitul nu pare să fi fost îngropat prin procese de „eroziune naturală“. Cum să fie, dacă pe Lună nu există apă și aer?! În fine.
Data viitoare cînd săpați după monoliți pe Lună, v-aș ruga, maximă atenție!
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.
