Istoreme cu studenţi
Îi povesteam deunăzi amicului meu de la Facultatea de Fizică despre deruta unei studente filoloage, căreia comisia îi asculta liniștită expunerea de la examenul de licență din această vară pînă în clipa cînd eu (unul dintre examinatori) nu găsesc nimic mai bun de făcut decît să tulbur atmosfera academică, emițînd o nevinovată întrebare (iscată, desigur, de răsfoirea lucrării împricinatei și de audierea atentă a prezentării sale de pînă atunci): „De ce nu l-ați inclus pe David Daiches în bibliografie, avînd în vedere faptul că citați la tot pasul din cunoscuta lui Istorie critică a literaturii engleze?“ După o scurtă ezitare, domnișoara a răspuns nonșalant: „Păi, cred că tocmai din acest motiv: e suficient de cunoscut pentru a mai fi inclus și în bibliografie!“ Se înțelege că, și pentru noi, a fost suficient să ne dăm seama că teza fusese cumpărată de pe unul dintre numeroasele site-uri „de specialitate“, candidata neavînd nici o treabă cu conținutul ei și chiar cu conținutul unei lucrări științifice în general. În dialogul menționat, îmi exprimam supoziția că, la Științe, și, în speță, la Fizică, astfel de imposturi sînt mai greu de realizat. „Nu neapărat“, a replicat colegul. „În circumstanțe similare, e posibil ca ai noștri să fie și mai nostimi decît literații. Bunăoară, îmi amintesc cu precizie cum, în urmă cu doi ani, am încercat să le ușurez studenților la curs înțelegerea unui simbol, spunîndu‑le că aduce cu semnul de Cedează trecerea din circulația rutieră. La examenul oral din sesiune, o tînără îmi turuie o poveste despre semnul Cedează trecerea, care produce nu știu ce reacții mecanice și termodinamice. Nedumerit, o pun să repete. Aceeași narațiune abracadabrantă. „Bine, domnișoară“, îi zic foarte consternat și, totodată, neinspirat, „dar ceea ce afirmați este o prostie! V-am dat exemplul cu Cedează trecerea numai pentru a vă determina să rețineți mai ușor!“ „Mă iertați“, mi-a întors-o, indignată, fata, „n‑am știut că dumneavoastră spuneți, la curs, prostii.“ Am trecut-o iute, așa mi‑a trebuit! Argumentul ultim mă lăsase paf.
„Înseamnă că n-avem de ce să ne fie rușine nici cu fizicienii!“, am comentat resemnat. „Nu, nicidecum. Și nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna. Mie nu-mi prea plac diferențierile pe generații: că ăia din trecut erau nu știu cum, că ăștia de azi sînt altfel și așa mai departe. Perlele studențești există de cînd lumea, nu au componentă istorică. Uite, de pildă, cu decenii în urmă, pe vremea cînd funcționam în Facultate ca asistent și predam doar laboratoare, am avut parte de un incident neașteptat. Profesorul titular de curs îmi ia pe nepusă masă o grupă întreagă la un test-fulger – neanunțat – pentru a vedea, cică, starea lucrurilor înainte de examen. Dezastru total, praf și pulbere pretutindeni! Numai note de 1 și 2. Singurul 3 a fost obținut de o studentă mai conștiincioasă, care pricepuse, se pare, măcar sensul uneia dintre cerințe. M-am înfuriat, bineînțeles. Lucrasem cu ei foarte serios la laboratoare și, de aceea, situația rămînea total nejustificată pentru mine. Muștruluindu-i post factum, ochii mi se fixaseră, pesemne, în direcția tipei conștiincioase, întrucît odată o văd înroșindu-se și izbucnind ultragiată: «Nu înțeleg de ce vă uitați așa la mine. Eu am luat nota 3!» Avea perfectă dreptate: dacă planul de referință e noroiul, atunci și acolo sîntem obligați să localizăm un Cezar căruia să-i dăm ce i se cuvine!“ Nu puteam să nu fiu, la rîndul meu, de acord. Pînă la urmă, așa-zisele „perle“ studențești reprezintă niște realități bine conturate în sistemul lor de repere. Scoaterea din context le reliefează – pe nedrept – anumite trăsături (potențial) burlești, de fapt adecvate intervalului lor de origine… „Dar“, mă trezi profesorul din scurta mea filozofare educațională, „cele mai nostime, cum să le zic, neînțelegeri le-am avut, în timp, cu studenții nord-coreeni care populau campusurile noastre înainte de 1989.“
Îmi aminteam și eu de aceste personaje universitare, cu adevărat exotice în peisajul academic prerevoluționar. Avusesem cîțiva colegi din lumea lui Kim Ir-sen, care-mi marcaseră, într-un mod inubliabil, experiența studențească din ceaușism. Asupra lor și a urii patologice pe care o clamau împotriva americanilor voi reveni poate cu altă ocazie… „Ăștia“, continuă fizicianul, „aveau ședință de partid săptămînal în cămin și, dacă vreunul nu demonstra că obținuse constant rezultate strălucite la învățătură, mînca o bătaie soră cu moartea de la șeful organizației de bază. Toceau de rupeau, prin urmare. Erau, de departe, cei mai buni și mai silitori studenți. Un exemplu: am desenat, la un moment dat, un mecanism pe tablă, de reprodus ulterior în caiete. Observ, la pauză, că un coreean desenase sistemul minuscul în notițele sale. «Sînteți cam zgîrcit!», ciripesc eu în glumă. Omul s-a speriat însă, crezînd că era ceva de rău. «Zăgîrcitu? Ce înseamnă zăgîrcitu?», m-a întrebat. Îi explic și apoi ies. Cînd mă întorc, ce să vezi? Tot grupul de nord-coreeni repeta, în cerc, legănîndu-se la unison, precum cerșetorii noștri de mai tîrziu: Ză-gîr-citu! Ză-gîr-citu! Ză-gîr-citu! La examen, tot ăsta cu desenul a fost puțin mai slab decît restul asiaticilor, cărora le-am dat, de altfel, 10 cu felicitări. N-am treabă și-i spun: «Dumneavoastră stați mai rău cu pregătirea, în comparație cu ceilalți colegi. Veți primi așadar un minus 9!» Îl văd că se colorează cadaveric și apucă marginea catedrei ca să nu cadă (gîndindu-se, probabil, la bătaia ce urma să vină la sfîrșitul ședinței de partid de mai tîrziu). «Vai, domnu profesoru, am luatu sub zerou, cu minusu? Va rogu multu sa nu fiți atîtu de zăgîrcitu!»“
Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Facultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.
