Printre adevăruri periculoase

Luați repede, am spune că adevărurile periculoase sînt acelea care, după aflarea lor, generează necazuri de orice fel; sînt acele adevăruri pe care e mai bine să nu le știi. Periculoase, de fapt, sînt consecințele adevărurilor zis „periculoase“. Mai întîi pentru că sînt inevitabile (odată ce ai dat de adevăr, consecința acestui fapt se produce asupra ta, dar independent de voința ta) și apoi pentru că sînt rele în sine. Cutia Pandorei, atît de evocată, este metafora cea mai potrivită pentru ceea ce înțeleg cei mai mulți oameni prin „adevăr periculos“ – ceva ca o cutie în care nu știi ce e, iar după ce-i salți capacul afli ce e în ea, dar o și pățești. Epimeteu nu era chiar zeu, ci doar un biet titan, dar dacă mitologia ar fi fost ceva mai coerentă, el ar fi trebuit să fie zeul adevărurilor periculoase. Părerea unanimă pare a fi că „adevărurile periculoase“ devin cu adevărat rele doar dacă sînt aflate. Dacă le ignori, și ele te ignoră pe tine. Dacă le cauți, și ele te caută pe tine. Dacă dai de ele, iată că ele dau peste tine.

Doar că periculozitatea nu este specifică adevărului, din moment ce și neadevărurile pot fi periculoase. Lumea întreagă a fost răstignită de nenumărate ori pe imense minciuni periculoase. Ba există chiar mulți moraliști care vor explica pe larg că minciuna este întotdeauna periculoasă (e o iluzie că există minciuni benefice) și că numai adevărul are însușirea de a face bine. Și de-ar fi doar moraliștii, încă am putea să ne facem că nu băgăm în seamă ideea că doar adevărul este benefic, dar ce te faci că și Iisus Hristos a spus același lucru?

Prin urmare, cînd vorbim despre adevăruri periculoase, nu pe adjectiv trebuie să ne concentrăm, ci tot pe substantiv. Vom observa, încă de la început, că, de fapt, anvergura adevărului creează probleme în administrarea lui și nu natura lui. Micile adevăruri sînt convenabile și ușor de metabolizat. De pildă, faptul că la ora prînzului e zi și nu e noapte nu ne creează nici un fel de dificultăți. La fel, faptul că dacă bagi mîna în apă te uzi nu zdruncină cu ceva liniștea noastră. În fine, adevărul că ora are 60 de minute, tocmai pentru că este convențional, nu ridică nici el probleme. Marile adevăruri, însă, sînt cele care ne pot strivi, sau înghiți, sau pot părea înfricoșătoare. Sînt exact acelea de care, cel mai adesea, fugim. De pildă, faptul că sîntem creați de un Dumnezeu. Sau faptul că nu știm cînd murim – vorba Sfîntului Augustin, cum să poți să trăiești cum vrei, dacă nu poți să trăiești cît vrei? Asemenea adevăruri sînt, de fapt, periculoase, pentru că, spre deosebire de cele mici, presupun opțiunea. Adevărurile periculoase sînt cele care presupun riscul unei decizii, cele care ne provoacă să trăim direct în consecințele libertății noastre, ca să nu fiu și mai sceptic și să zic: direct în consecințele naturii noastre. Adevărul periculos, de fapt, este acela care spune ceva foarte important și care, concomitent, se „camuflează“ într-o dilemă. Ce fel de viață aleg? Cum trăiesc de acum înainte? Ce rost am? Răspunsurile acestor întrebări sînt adevărurile zise periculoase. Cînd adevărul se impune de la sine, imediat convingător, nu e nimic periculos în el. Cînd, însă, adevărul pare obscur și se lasă căutat, devine periculos.

A doua trăsătură a adevărului periculos, care decurge tot din dimensiunea sa, ține de capacitatea lui de a-ți schimba viața. Adevărurile mici nu te schimbă niciodată. Oricum ai fi, conviețuiești cu ele. Adevărurile mari, însă, te forțează să fii într-un anume fel și nu în altul. De pildă, adevărul marilor convertiri ori adevărul marilor iubiri – adevărurile transformatoare. Adevărurile care fixează întreaga lume, întregul univers pe care îl poate vedea/percepe un om într-o anumită ordine a sa, acestea sînt adevărurile periculoase. Iar pericolul acestor adevăruri este mereu doar pandantul, pentru că ele vin și cu un imens potențial benefic. Nu există, de fapt, vreun adevăr dintre cele mari care să nu fie, în același timp, și periculos, și potențial benefic. A trăi în adevăr înseamnă, de fapt, a trăi în căutarea adevărului și abia asta înseamnă, cu adevărat, a trăi periculos. M-am gîndit la toate acestea după ce am citit declarația comună a Papei Francisc și a Patriarhului Kiril al Moscovei și al întregii Rusii, semnată de cei doi lideri religioși pe 12 februarie, la Havana. Despre această declarație, din perspectiva adevărurilor periculoase, voi vorbi săptămîna viitoare.