Declaraţia istorică, zece zile după...
A fost bine că am lăsat să curgă, iată, aproape zece zile de la întîlnirea Patriarhului Moscovei și al Întregii Rusii cu Papa, înainte de a comenta Declarația lor comună. În lumea în care trăim, în zece zile piere orice, după cum se naște orice. După zece zile de buletine de știri, talk-show-uri, declarații și contradeclarații, dezvăluiri și contradezvăluiri, războaie și meciuri Champions League, adică după zece zile obișnuite, acel eveniment care ne fusese prezentat ca fiind „istoric“, „unic“, „primul“, aproape se uită. Zece zile, în lumea de azi, înseamnă perspectiva decisivă, care poate ucide sau consacra definitiv un eveniment. Orice ni se întîmplă trebuie supus probei celor zece zile – dacă după zece zile mai are relevanță, atunci poate fi important, dacă nu, nu. De acord, este încă o dovadă că, vorba unui Părinte al Bisericii, lumea în care trăim e un Rai trist. Dar pe o insulă ca un Paradis delabrat, parte excentrică a marelui nostru Rai trist, Papa Francisc și Patriarhul Kiril au decis să se întîlnească și să semneze o Declarație comună.
Și mai e un motiv pentru care mă felicit că am așteptat să se scurgă cîteva zile de la această întîlnire: am putut vedea primele reacții ale contemporanilor mei. Cam toți comentatorii au subliniat substratul ideologic și pretenția geostrategică a întîlnirii. Ideologic vorbind, s-au întîlnit un socialist (Papa Francisc) și un naționalist-populist, un narodnic (Patriarhul rus). Afinitățile ideologice între cei doi sînt evidente, doar că ar fi incorect să le considerăm decisive. Adevărul este că Patriarhul Kiril a început de mult timp o apropiere de catolici – avea relații personale excelente cu precedentul Papă, care numai socialist nu era, a semnat documente comune extrem de interesante cu primatul catolic al Poloniei, l‑a urcat în scaunul de „ministru de Externe“ al Bisericii Ruse pe Episcopul Hilarion Alfeiev etc. Dovadă a acestei orientări sînt criticile scrîșnite pe care le primește mai tot timpul din partea conservatorilor ortodocși ruși, ceea ce l-a și îndemnat să precizeze în mai multe rînduri că nu vrea unirea Bisericii sale cu Biserica Catolică, ci vrea o prietenie între cele două Biserici pentru a crea un front comun împotriva ateismului și anticlericalismului tot mai militant. Acum, însă, cu un Papă atît de „stîngist“ și de disponibil pentru statutul de „star al săracilor“, Patriarhul Kiril a găsit o excelentă oportunitate să facă un pas înainte pe calea acestei împrieteniri. În privința pretențiilor geostrategice ale întîlnirii de la Havana, cred că exagerează toți cei care îi atribuie puteri și decizii de magnitudine. Nu cred că problemele geostrategice ale lumii (războiul din Siria, asediul refugiaților asupra Europei, războiul din Ucraina etc.), menționate de altfel în Declarația comună, își vor schimba cumva cursul după ce Papa și Patriarhul au semnat-o și s‑au îmbrățișat.
De asemenea, tocmai pentru că bine au făcut-o toți comentatorii, trec repede peste legăturile dintre Patriarhul Kiril și Vladimir Putin – toată lumea le știe, iar cei doi lideri ruși nu le ascund deloc. Subliniez, însă, că din această perspectivă, mai ales în pasajul referitor la greco-catolici și în cel referitor la Ucraina din Declarația comună, un intransigent ar putea ghici unele concesii făcute Moscovei de Sfîntul Scaun. Dar diplomația nu este locul potrivit pentru intransigență, iar diplomația bisericească încă și mai puțin. În orice caz, nu greșim dacă spunem că o fi semnat Papa Francisc această Declarație cu Patriarhul Kiril, dar în unele dintre cele 30 de paragrafe textele par a fi, mai degrabă, negociate cu Kremlinul lui Putin decît cu Biserica Ortodoxă Rusă.
Altfel, Declarația comună din 12 februarie este un document ambițios, pe măsura forței celor doi semnatari. Sînt trecute în revistă toate problemele contemporane cu impact direct asupra conștiinței creștine a lumii, iar soluțiile livrate și pozițiile adoptate sînt atent, diplomatic, exprimate. Cînd spun „atent, diplomatic“ nu vreau să spun ambiguu, neangajant, în mai multe ape. În Declarație, accentele sînt pur și simplu foarte adecvat distribuite – acolo unde cei doi au vrut să fie categorici au fost, acolo unde au vrut să lase loc au lăsat, acolo unde au vrut să sugereze au sugerat și acolo unde au vrut să lovească au lovit.
În ceea ce mă privește, dacă nu uit că săptămîna trecută am promis să plasez lectura Declarației din unghiul adevărurilor periculoase, mă opresc asupra punctului 16. Iată-l: „Procesul integrării europene, care a început după secole de conflicte sîngeroase, a fost primit de mulți cu speranță, ca o garanție a păcii și securității. Totuși, noi invităm la vigilență împotriva unei integrări care se debarasează de identitățile religioase. Rămînînd deschiși către contribuția oricărei religii la civilizația noastră, este convignerea noastră că Europa trebuie să rămînă credincioasă rădăcinilor ei creștine. Chemăm pe toți creștinii din Estul și Vestul Europei să se unească în mărturisirea lui Iisus și a Evangheliei, astfel încît Europa să-și poată păstra sufletul, format în două milenii de tradiție creștină.“
Spuneam săptămîna trecută că adevărul periculos este acel adevăr care presupune o opțiune. Este, poate, consternant că, vorbind despre civilizația europeană, am ajuns să considerăm afirmarea caracterului ei creștin ca pe o opțiune.
