Homer Bey

Ahile și Aiax dau cu zarul pe rînd la masa de joc, în armură completă. Așa a ales să-i picteze Exekias (sec. VI î.Hr.) pe celebra lui amforă de la Vatican, deși nici un pasaj din Homer nu menționează un asemenea episod. Sigur că alte poeme din ciclul troian, cu ambiții similare Iliadei și Odiseei, s-au pierdut, și poate Exekias se inspira din ele, dar prefer să mi-l închipui născocind el personal scena asta, dintr-o dragoste malițioasă pentru cei doi eroi. De alte născociri studiile homerice s-ar lipsi bucuroase, de exemplu de o carte recentă a lui Raoul Schrott, care plasează Troia în Cilicia, face din Homer un eunuc și din Ahile un fel de rege asirian incognito. Exekias și Schrott sînt două exemple de răspuns la fascinația unui mit, între care se întind două milenii și jumătate de viață culturală a epopeilor homerice. La Schliemann, virusul s-a manifestat violent, pe măsura calităților, defectelor și resurselor, toate excepționale, pe care le avea neamțul îmbogățit în Sankt Petersburg și devenit apoi chiar și cetățean american. E hulit de arheologi între altele pentru că, închipuindu-și că Troia războiului din Iliada e musai să fi fost nivelul cel mai vechi al sitului, a trecut prin restul straturilor fără pic de ceremonie, înșelîndu-se cu aproximativ o mie de ani. Trebuie spus că, pentru momentul 1871, avea totuși o înțelegere a ce înseamnă stratigrafie, implicase în proiect o echipă multidisciplinară, publica prompt și a avut puterea să-și revizuiască interpretările de cîteva ori, re­cunoscîndu‑și greșelile. Nu e nepotrivit ca figura fondatoare a unei științe precum arheologia să fi fost așa contradictorie.

De cîțiva ani s-a încheiat un proiect arheologic major (25 de campanii) la Troia, pus la cale de universitățile din Tübingen și Cincinnati. Manfred Korfmann, care a condus proiectul mulți ani, a avut propriul lui „răspuns la fascinație“. El a vrut să fure Troia mitologiei și s-o redea arheologiei. Poziția lui oficială era că nu ne interesează Troia pentru Homer, ci pur și simplu pentru că e o așezare fundamentală pentru înțelegerea istoriei egeene, prin faptul că a fost locuită de-a lungul întregii epoci a bronzului. Dacă săpăturile se întîmplă să ne spună și ceva despre războiul troian, tant mieux. Gurile rele i-au reproșat lui Korfmann că a vrut și să fure Troia Europei și s-o dea Turciei, cu alte cuvinte că a accentuat trăsăturile anatoliene ale orașului preistoric în dauna celor europene, dacă se poate folosi acest termen la 1200 î.Hr.

În orice caz, e limpede că Osman Bey (numele pe care și l-a luat după acordarea cetățeniei turce) a rupt cu tradiția interpretativă de pînă la el. A avut și șansa ca situl să coopereze, oferindu-i cîteva descoperiri senzaționale care au schimbat felul în care vedem Troia azi. Cînd am ajuns prima oară la Troia, în 1999, cetatea mi s-a părut cel mai intim sit arheologic posibil – foarte mic, pentru cît de mare s-ar fi cuvenit să fie. Korfmann bănuia că în jurul citadelei trebuie să se fi întins o așezare civilă (Unterstadt) și și-a propus să o cerceteze temeinic. (Ce-i drept, Schliemann și, în perioada interbelică, Carl Blegen nici nu mai lăsaseră mare lucru nerăscolit în interiorul fortificației.) El și echipa lui internațională au dovedit în felul ăsta că Troia nu însemna doar cele două hectare vizitabile azi, ci, împreună cu așezarea din afara zidurilor, avea de fapt cam 30 de hectare, era așadar comparabilă cu Micene și Teba.

Turiștii nu pot încă pătrunde în „orașul de jos“. Aici, printre migdalii pîrjoliți, stăpîniți de pupeze cu zborul lor caraghios, țopăitor, se află, uneori la nici o palmă sub iarbă, ruinele caselor romane tîrzii, cu tencuială pictată și statuete de marmură. Sub ele se află casele elenistice, sub care se mai află doar un strop de locuire arhaică greacă, sub care se află un nivel de abandon, în care cîteva sute de ani nu s-a mai mișcat nimic în Troia. Prin toate astea trebuie trecut în fiecare vară pînă să ajungem la straturile de epoca bronzului și fierului timpuriu care fac orașul de la Dardanele atît de important în arheologie. Asta nu înseamnă că nu se cercetează cu mare grijă și ruinele acestea mai „noi“ (ba chiar îmi amintesc un interesant bazin roman de decantare a apei). Înseamnă doar că pentru ele avem, în principiu, paralele în multe alte părți din Mediterana estică, iar pentru cele preistorice, nu. Un muzeu va fi curînd gata la Troia și circuitul turistic se va extinde poate și el (deocamdată, secțiunile sînt umplute la loc după fiecare săpătură). S-ar vedea că orașul fusese înconjurat, în epoca bronzului, de un șanț de fortificație, săpat nu doar în sol, ci și, pentru încă doi metri adîncime, direct în stîncă (roca-mamă, cum se spune), o structură necunoscută înainte. Pe vasele grecești, de pildă cele ale pictorului numit convențional Maestrul de la Dipylon (sec. VIII î.Hr.), există multe scene reprezentînd care de luptă și, vrînd-nevrînd, poate mai mult vrînd, te gîndești că șanțul de fortificație urma să protejeze orașul împotriva unor strămoși ai acelor care…

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.

Foto: wikimedia commons