Pariurile sînt sportul sporturilor?

Pariurile sînt ca drogurile. Sau ca Tetrixul anilor de glorie ai 365-ului. Cărămizi care cad alene, pixel cu pixel, precum secundele unei vieţi care se scurge de nicăieri către nicăieri. Pariurile sînt o boală, un joc de noroc imposibil de camuflat în exerciţiu de intuiţie şi cunoştinţe, aşa cum fardul gros va trăda mereu în lume o damă cu trecut ceţos. Sigur, sînt şi dintre cei care îşi pot limita adicţia la cîteva minute pe zi, dar e rar. E sportul celor care nu fac sport. Sigur că implică o zonă de cercetare amplă a pieţei performanţei, ceea ce într-o primă fază flexează mintea, dar devine repede o rutină şi mai ales un soi de zgură în căutarea buletinului corect precum a pietrei filozofale. Iar cînd lucrurile nu merg bine, reacţiile pot fi obiectul unui studiu de specialitate în zona dereglărilor de comportament. Oamenii înjură copios, devin violenţi, îl tratează pe nefericitul ratangiu de pe ecran de parcă acesta le-ar fi făcut un rău personal. Pumni în masă şi picioare în scaun, cu urlete drept garnitură. Există şi dintre cei fericiţi, puţini, care se resemnează, se autoironizează şi astfel se salvează. Şi, da, cîte unul mai cîştigă gras, dar nimeni nu se îmbogăţeşte. Invers, da. E chiar obligatoriu.