Cei cinci, cele cinci
Am fost de curînd la un tîrg educațional la Johannesburg și la Cape Town, în Africa de Sud, cu tema Study in Europe. M-am gîndit că, dacă tot bat atîta drum, aș putea să-mi iau cîteva zile în plus, pe banii mei, se înțelege, pentru un safari în faimosul parc natural Kruger.
Pentru iubitorii de animale, safari-ul e o experiență fără egal. Vezi, într-o singură zi, babuini, facoceri, gazele impala, gnu, nyala, kudu, bivoli, zebre, girafe, hipopotami, rinoceri, elefanți, lei, leoparzi, gheparzi, șacali, hiene, crocodili, păsări dintre cele mai bizare și mai surprinzător colorate.
Desigur, le poți vedea pe toate și în orice grădină zoologică cît de cît respectabilă. Unele dintre ele – îmi aduc aminte, de pildă, de cea din München sau de cea din Valencia – au renunțat la cuști, amenajînd în schimb spații securizate cu șanțuri, astfel încît vizitatorul se poate plimba pe aleile dintre ele, nutrind iluzia că se află chiar în habitatul natural al animalelor pe care le vede.
Într-un safari, însă, iluzia se preschimbă în realitate. Tot ce te desparte de animalele pe care le întîlnești sînt cele cîteva bare de metal, armătura protectoare a mașinii de teren deschise în care ești purtat. În plus, într-un safari nu mai ai la îndemînă nici un plan care să te ghideze către ce îți dorești să vezi. Aici totul depinde de priceperea și flerul ranger-ului care conduce mașina și de voia sorții. E cu totul altceva atunci cînd, împotriva tuturor așteptărilor, dai peste un leopard – animal singuratic și sfios – chiar la marginea drumului, năucit de feromonii împerecherii. Sau cînd, după ce te-ai învîrtit ore bune în căutarea elefanților, îți apar brusc în față, atunci cînd lăsaseși orice speranță, chiar la intrarea fermei de unde plecaseși. Sau cînd o splendoare de leu, tulburat din siestă de trepidația motorului, se ridică și trece la un metru de mașină, fornăind amenințător – „cărați‑vă!“ – și privindu-te drept în ochi. Sau cînd, aproape de asfințit, vezi doi gheparzi tolăniți într-un luminiș înierbat, iar ranger-ul îți spune că ai voie să cobori din mașina oprită lîngă ei și că, dacă te apropii cu pas molcom, îi poți chiar scărpina pe cap.
Safari-ul e o călătorie paradoxală, în care oamenii caută ceea ce altminteri ar încerca să evite pe cît posibil: întîlnirea cu imprevizibilul. Pentru asta e însă nevoie de „cușca“ pe patru roți care te poartă prin hățișurile savanei, ale întîmplării. E o grădină zoologică inversată, în care ne lăsăm vizitați de cei dinafara lumii noastre.
Mai este însă, într-un program de safari, și partea de „bush walk“, la răsărit de soare, în care vehiculul protector e înlocuit de pușca pe care o cară ranger-ul. Aici regulile se schimbă. Surprizele nu mai sînt de dorit. Iar ranger-ul se simte dator să-ți explice, în instructajul de dinaintea plecării, că scopul drumeției pe jos nu mai e de a vedea animalele rîvnite, ci unul „educațional“: să înveți să privești, să asculți, să miroși, să pipăi, să guști chiar, pentru a putea înțelege tărîmul pe care îl străbați.
Acum te oprești, de pildă, în dreptul unui termitier, pentru a desluși, în mișcarea aparent haotică a nenumăratelor insecte, rostul fiecăreia. Atingi crusta lutoasă pentru a simți căldura care vine din interior. Scrutezi tunelele săpate la temelia mușuroiului înalt cît un stat de om, urme ale apetitului vreunui furnicar, și movilițele răsărite de pe margini, semn că, în urma atacului, colonia a fost nevoită să-și facă un alt adăpost.
Acum tragi cu urechea la zgomotele ce pulsează în savană, încercînd să deosebești auitul unei hiene de răgetul îndepărtat al vreunui leu sau să prinzi din zbor semnalele pe care și le transmit păsările cuibărite prin desiș, ca acel „go away“ al păsării poreclite chiar cu acest nume, care trage alarma la apariția unui intrus, a unui prădător.
Acum pipăi crusta înghimpată a unui arbust tinerel care încearcă, pînă își va întări suficient trunchiul, să se apere de pofta de scărpinat a facocerilor sau a rinocerilor. Sau strivești frunza unui copăcel pentru a-i desluși fie emulsia toxică, fie mirosul tămăduitor. Sau storci între degete fructul verde-gălbui de marula, ca să-i guști sucul acrișor-amărui.
A privi, a asculta, a pipăi, a mirosi, a gusta. Lucruri care nu se mai învață nici în familie, nici în școală, nici altundeva. Noi, cu glorioasele noastre tehnologii, ne-am eliberat de așa ceva. Nu mai avem nevoie să supraviețuim. Poate nici măcar să viețuim. Ajunge să existăm. E mai simplu, e mai practic, e mai eficient. Că nu ne mai privim, ci doar ne vedem, că nu ne mai ascultăm, ci doar ne auzim unii pe alții, nu mai contează. Cît despre pipăit și mirosit, ele au fost relegate, în universul nostru uman, nișei umbroase a sexualității; iar gustatul stîrnește fiori de canibalism.
Africa se laudă cu „cei cinci mari“ ai săi: leul, leopardul, elefantul, rinocerul și bivolul. În copleșitoarea pulsație a vieții, care te ademenește aici la tot pasul, cele cinci simțuri se deschid drept carte de învățătură. Precum surîsul ranger-ului călăuză, la final de drumeție.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
