Back to the future
Acum cîteva zile, pe 4 februarie, s-au împlinit 110 ani de la nașterea lui Nicolae Georgescu-Roegen. ASE i a dedicat o conferință internațională, iar Asociația Facultăților de Economie din România a inclus în programul său de evenimente o conferință a profesorului Victor Ploae. Media au fost și ele prezente prin televiziunea de mare audiență TVH (oricum, omagiile mele!). Ar fi trebuit să fie un eveniment național; n-a fost. Georgescu-Roegen, creatorul bioeconomiei, ar trebui să fie un erou național; nu este.
„Profesorul Nicholas Georgescu-Roegen a fost un pionier. Epoca noastră aproape l-a ajuns din urmă“ – declara prietenul său, Paul Samuelson (premiu Nobel pentru economie în 1970). „Aproape s-ar putea fonda o sectă cu singurul scop de a produce un Talmud despre el, care să asigure interpretarea și dezvoltarea gîndirii lui“ – declara și Kenneth Boulding, un alt economist heterodox, etern nominalizat și el la premiul Nobel, ca și Georgescu-Roegen. „Această carte nu se adresează unui cerc foarte larg de cititori. Dacă însă ea ar fi citită de 500 de oameni potriviți, probabil că știința n-ar mai fi niciodată aceeași.“ „Am avut impresia fulgerătoare“ – își amintește un alt economist, Jacques Grinvald, prima sa întîlnire cu Georgescu-Roegen la o conferință internațională – „de a-l vedea în carne și oase pe Galilei al timpului nostru. Un eretic bravînd autoritatea religioasă a secolului nostru.“
Dar nu comemorările și statuile sînt importante în acest caz, nu memoria lui pioasă vreau să o evoc aici. Este important să privim acum în trecut, la bioeconomia lui Georgescu-Roegen, pentru a vedea viitorul. Căci din această teorie a sa s-au desprins și s-au dezvoltat domenii și priorități ale lumii actuale, de la economia ecologică sau economia circulară la preocuparea pentru epuizarea resurselor. La prima conferință a Națiunilor Unite, de pildă, care a avut loc la Stockholm în 1972, a fost formulat prima dată avertismentul că „o creștere infinită nu este posibilă într-o lume finită“; era traducerea aproape literală a legii entropiei aplicate la economie de către Georgescu-Roegen. „Creșterea înseamnă a produce mai mult. Dezvoltarea, a produce altfel“ – avertiza acesta în urmă cu decenii.
Dincolo însă și de aceste dezvoltări și influențe ale tezelor lui Georgescu-Roegen, se află însă viziunea sa integratoare despre om și natură. Înaintea sa, Grigore Antipa prefigurase aproximativ aceeași viziune teoretică și practică despre relația omului cu natura prin conceptul de geonomie, însoțit de perechea biosociologie/bioeconomie. Era începutul unei „revoluții copernicane“ încă invizibile, care răsturna abordarea naturii ca mediu înconjurător pentru a o înlocui cu aceea a simbiozei: natura nu este undeva în afara Omului, un peisaj sau o resursă accesibilă, o „grădină a Carpaților“ vizitabilă ca o dioramă, ci se află în interiorul Omului, fiindu-i astfel consubstanțială. Implicit, cunoașterea se confruntă astfel cu un obiect global și devine interdisciplinară prin definiție. Este ceea ce gîndirea și politica mondială încearcă să aplice în prezent sub semnul a ceea ce Michel Serres numește „contractul natural“, renunțînd astfel la „bicameralismul Om-Natură“, după cum se exprimă Bruno Latour.
De ce ar fi bine să revizităm această viziune? Privind spre trecut, deoarece ea este apropiată de trăirea țărănească (inclusiv) românească despre natură: „Un fir de iarbă sau de porumb nu pot trăi singure. Toate merg laolaltă legate, merg prinse așa cu rostu lor pînă la frumusețea lumii, aici e o taină mare; îi zice rînduială“ – îi explica o țărancă etnologului Ernest Bernea. Iar această credință în rînduială a păstrat pînă recent nu doar respectul față de natură, ci și cunoștințele și tehnicile unui „mod de utilizare“ a naturii, care se dovedesc acum a fi fost „sustenabile“. Privind spre viitor, deoarece această supunere conservatoare la „rînduiala lumii“ a conservat în mare măsură și natura, făcînd ca aceasta să (mai) poată fi și astăzi principala linie de forță pentru dezvoltarea României. Într-o lume mondializată, care și-a obținut creșterea economică prin supunerea naturii, dar care acum caută să se dezvolte altfel, această tradiție a României se poate dovedi a fi un avantaj competițional major și sursă a unei strategii de dezvoltare pe termen lung: „înapoierea“ noastră rurală poate fi transformată din handicap în resursă și capital de dezvoltare. Noi căutăm în continuare să recuperăm decalaje trecute și nu ne dăm seama că, în natură, înregistrăm un decalaj pozitiv, un avantaj pentru viitor: ceea ce Georgescu-Roegen numea „zestrea pămîntului“. Privind global, deoarece în această viziune de avangardă a unui român putem să ne regăsim trecutul și să-l recuperăm ca promisiune realistă de viitor. Pe scurt, back to the future! Putem să ne inspirăm din propriul trecut – satisfăcînd astfel și nevoia firească de mîndrie națională – pentru a participa sui generis la viitorul model economic al Uniunii Europene.
Dar ce am avea de cîștigat, de fapt, dintr-o astfel de poziționare sub semnul naturii și al abordării sale „bioeconomice“?
În amonte și în primul rînd, o strategie de țară pe termen lung, cuplată la tendințele europene/mondiale actuale și, în același timp, ancorată în tradiții locale – în locul unor politici reactive pe termen scurt, cuplate doar la contexte și conjuncturi. În al doilea rînd, o strategie de soft power, realistă și legitimă. În al treilea rînd, o strategie distinctivă de soft power. „La condiții egale, 90% din ceea ce face o societate este sau poate fi făcut și oriunde în altă parte. Doar aproximativ 10% din ceea ce face o societate este diferit, iar membrii ei simt – sau pot să simtă – că le este specific“ – sublinia Wally Olins, unul dintre cei mai faimoși consultanți de branding din lume. România, powered by nature, cum sugerează Teodor Frolu inspirîndu-se din mesajul lui Georgescu-Roegen, ar putea fi această trăsătură distinctivă. În sfîrșit, în aval, o orientare (și) spre ceea ce Pine și Gilmore numesc o economie a experienței, care face ca de ani buni cumpărătorul (post)modern să se orienteze spre achiziționarea de experiențe și nu doar de mărfuri. Un „management al experienței“ în turism, de pildă, ar putea face din acesta un atu competițional coerent și consecvent al României.
Naivități, utopii? Poate, dar să nu uităm că orice viziune este „utopică“ pînă se împlinește; nimic nu se realizează însă fără o viziune prealabilă!
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.
