Un monstru care nu trebuie uitat

În vremea comunismului circula un banc, cum că în Larousse-ul din anul 2500 (cum va fi fiind el atunci), în dreptul numelui Adolf Hitler va sta scris: Mic terorist din epoca lui Stalin. Cu alte cuvinte, istoria va recunoaşte, la un moment dat, întreaga grozăvie a domniei „părintelui popoarelor“. 

Ei bine, e adevărat că nu sîntem încă în anul 2500, dar istoricul Paul Johnson (un fel de Lucian Boia britanic, dacă vreți) observă că, în mintea tinerilor de astăzi, Adolf Hitler „străluceşte“ în continuare drept cel mai rău conducător al secolului trecut, Mao Zedong este şi el destul de bine cunoscut, probabil din cauza evoluţiei actuale a statului chinez, în vreme ce tătucul Stalin tinde să intre într-un con de umbră. Este motivul pentru care istoricul spune că s-a hotărît să-l aşeze „în lumina necruţătoare a istoriei“. Aşadar, în 2014 a scris o carte despre Stalin (tradusă în româneşte la editura Humanitas), uşor de citit şi pe cît de scurtă, pe atît de elocventă.

„Stalin a fost un monstru, unul dintre cei mai mari monştri pe care i-a produs civilizaţia“ – scrie autorul în introducere. Iar cartea, pe parcursul ei, demonstrează cu vîrf şi îndesat această afirmaţie. O opinie importantă a lui Johnson (care trebuia să vină de la un englez) este aceea că la originea monstruoaselor dictaturi ale secolului XX a stat modelul creat de Napoleon. Nu doar cei mai mari – Lenin, Stalin, Hitler şi Mao Zedong –, dar şi „tiranii mai mărunţi precum Kim Ir-sen, Castro, Peron, Mengistu, Saddam Hussein, Ceauşescu şi Gaddafi“ au făcut parte, după păreerea sa, dintr-o nouă  categorie de „dictator ideologic care a copiat modelul de guvernare al lui Napoleon“. Desigur, numeroşii „fani“ ai lui Napoleon ar putea fi şocaţi de această idee, dar, revenind la Stalin, faptele lui nu se schimbă cu nimic, indiferent de tipul şi de rădăcinile istorice ale dictaturii sale. Şocant pentru cine nu ştia deja e şi faptul că, în tinereţe, Stalin a organizat bande de tîlhari care jefuiau bănci şi transporturi de valori. Banii erau folosiţi pentru finanţarea partidului bolşevic, care pe atunci era un fel de organizaţie revoluţio­nar-teroristă. Terorişti au rămas bolşevicii şi după ce au reuşit să ia puterea. Adică și-au terorizat propriul popor încă din prima zi. Johnson aminteşte că Lenin „ca primă măsură, a pus sub control presa, dînd o lege proiectată probabil de Stalin“ şi îl citează pe scriitorul Ilia Ehrenburg, care povestea că, imediat după preluarea capitalei de către bolşevici, „în fiecare zi, în zori, locuitorii Petrogradului studiau noile dispoziţii lipite pe faţadele clădirilor, încă ude şi mototolite, cu privire la ce era interzis şi la ce era încă permis“. 

Johnson neagă mitul potrivit căruia Stalin ar fi pervertit sistemul creat de Lenin, care, vezi Doamne, ar fi fost mai bun. El demonstrează că „teroarea stalinistă a fost pur şi simplu o extindere şi o amplificare ale terorii iniţiate de Lenin, care a fost declanşată în primele zile ale revoluţiei: Lenin a ordonat execuţiile încă din decembrie 1917, iar vocabularul său era împînzit de expresii ca împuşcaţi-i, pluton de execuţie, la zid cu ei, lichidaţi-i“ . E adevărat că, la sfîrşitul vieţii, Lenin şi-a dat seama că Stalin era un individ excesiv de brutal şi a dorit îndepărtarea lui de la o posibilă succesiune. Stalin, însă, deja acumulase destulă putere şi, după moartea lui Lenin, n-a avut multe probleme în drumul spre şefia partidului şi a statului. Ce a urmat, cu siguranţă multă lume ştie: crime, crime şi iar crime. Sînt lucruri ce trebuie mereu repetate. De la simpli ţărani care nu voiau să-şi dea micul lor avut statului, pînă la oameni din vîrful ierarhiei de stat şi de partid, ca Zinoviev, Kamenev, Troţki, Buharin şi foarte mulţi alţii au fost omorîți. Chiar şi atotputernicul şef al poliţiei secrete, explică Johnson, „trăia permanent cu frica în sîn, fiindcă, deşi el decidea asupra epurărilor la nivelul cel mai î­nalt, acestea se sfîrşeau cu propria sa arestare şi execuţie, după ce treaba urîtă era efectuată“.

După o primă campanie criminală împotriva chiaburilor în 1928, a urmat o a doua (începînd din 1929) și mai rea, pornind de la lozinca „Să fie lichidată clasa chiaburilor“ în care, potrivit chiar unei mărturisiri făcute de Stalin lui Churchill, „m-am ocupat de vreo zece milioane de ţărani“. În afară de cei omorîţi în luptă sau prin execuţii la faţa locului de către poliţia secretă, alți peste zece milioane de țărani au fost deportaţi în Siberia, dintre care o treime au fost executaţi sau au murit pe drum. Lucrurile nu s-au oprit însă aici. În anii ’30 teroarea s-a accelerat chiar şi în rîndurile partidului comunist. Johnson amintește cum, în 1934, din 1225 de delegaţi la congresul partidului, 1108 au fost ulterior arestaţi şi majoritatea executaţi, iar dintre cei 139 de membri supleanţi ai Comitetului Central aleşi la acel congres, 98 au fost împuşcaţi. Istoricul descrie atmosfera terifiantă a acelor vremuri: „Se făceau repetiţii în instanţă, iar completul de judecată striga: Moarte duşmanilor! Afară, pe stradă, mărşăluiau mii de muncitori strigînd şi ei: Moarte! Moarte! Moarte!“ Totul se desfăşura conform vorbei lui Stalin, „Moartea rezolvă toate problemele“. Însăşi soţia sa, cea de‑a doua, Nadia, s-a împuşcat în 1932, pentru că, așa cum spune Johnson, „i-a fost cu neputinţă să suporte ororile puse la cale de Stalin“. Al Doilea Război Mondial a adus cu el moartea altor milioane de soldați ruși pe front, cărora li s-au adăugat un număr greu de estimat de execuţii (pe diverse motive) în spatele frontului, plus cîteva bune milioane de deportări pe criterii etnice. Tot Stalin a ordonat şi masacrarea ofiţerilor polonezi, cunoscuta „operaţiune“ din pădurea Katin, în care agentul special V.M. Blohin a reuşit performanţa de a ucide personal, în decurs de o lună, aproximativ 8000 de oameni (împuşcîndu-i cu pistolul în ceafă). „…a fost poate cea mai dezgustătoare crimă de pe lunga listă a actelor satanice comise de Stalin“, scrie Johnson. 

Istoricul britanic, care pe parcursul întregii cărţi face şi un profil psihologic al lui Stalin, povesteşte cum pe măsură ce acesta îmbătrînea şi se afunda tot mai mult în rău, nu mai avea încredere în nimeni, era tot mai paranoic (desena capete de lup) şi se temea că ar putea fi omorît. Asta deşi, spune autorul, „siguranţa lui Stalin era garantată de un sfert de milion de oameni. În Rusia lui Stalin era exclus un incident ca atentatul cu bombă contra lui Hitler din iulie 1944“. Ironia sorţii a făcut însă ca tocmai din cauza sistemelor draconice de siguranţă, în 1953, cînd a suferit atacul cerebral, Stalin să nu poată primi nici un fel de ajutor medical timp de 12 ore. Şi, în cele din urmă, moartea a rezolvat problema.