Mutul, iapa şi lacătul

Expresia populară despre care am vorbit cu o săptămînă în urmă (mut în dungi) e destul de rară; poate că ar merita să fie amintite, în continuarea discuţiei, şi alte formule şi contexte, mult mai cunoscute, în care apare termenul mut. O expresie glumeaţă frecvent întîlnită în limbajul popular şi cu multe atestări în literatură – unde-a dus mutul iapa – indică, se ştie, distanţa mare, locul foarte îndepărtat. Formula apare în mai multe variante, prin substituţie – unde-a dus mutul roata – sau prin acumulare, secvenţa unde-a dus mutul iapa fiind urmată de completările (consemnate de Iuliu Zanne, în Proverbele românilor, volumele II, 1897; VI, 1901): şi surdul roata, şi ţiganul cîrlanul, şi Nanu cîrlanu, şi călugărul baba etc. Dezvoltările cuprind scenarii similare, dar se bazează în primul rînd pe asocieri produse de rimă. Varianta rostită de cucoana din schiţa lui Caragiale Art. 214 – „Iacă-i vine lui pofta să meargă unde a-nțărcat mutu iapa“ – e o contaminare cu o expresie sinonimă, pitorească şi la fel de cunoscută: unde şi-a înţărcat dracul copiii. Expresiile de mai sus sînt folosite uneori descriptiv, pentru a evoca un loc îndepărtat, necunoscut şi neatractiv („te duci unde a dus mutul iapa şi ţiganul cîrlanul“, Anton Pann, Povestea vorbei), dar cel mai adesea apar în formule de alungare sau chiar de imprecaţie (la Creangă, în Dănilă Prepeleac: „du-te unde-a dus surdul roata şi mutul iapa“). Se ştie că, în imprecaţii, locul dezagreabil în care este trimis cineva se asociază, de preferinţă, cu o sexualitate degradantă sau cu forţele malefice. Or, mutul apare în texte populare şi ca eufemism pentru drac (sens consemnat în Dicţionarul limbii române, DLR, Litera M, 1965); demonic-carnavalesc e şi mutul – personaj din ceata de căluşari.

În multe limbi există expresii pitoreşti, umoristice şi uneori absurde prin care este denumit locul depărtat şi nedefinit către care sînt expediaţi, în mod simbolic, inamicii. Tiparele de construcţie ale expresiilor prezintă unele asemănări. Reperul la mama dracului pare a fi comun spaţiului balcanic; diavolul e o destinaţie tipică în mai multe limbi romanice (în franceză: au diable vauvert; în italiană: a casa del diavolo); în rusă există o formulă, amintită de Dostoievski în Demonii, oarecum asemănătoare cu deplasarea iepei de către mut: unde şi-a mînat Makar viţeii etc. În multe cazuri, expresia sugerează un spaţiu în care ceva dispare fără urmă; uneori este explicită ideea de pierdere (locul fiind, de exemplu, cel unde un personaj mitologic şi-a pierdut un obiect de îmbrăcăminte: donde el diablo perdió el poncho, în spaniola sud-americană).

Mult mai transparente sînt expresiile în care mutul este invocat cu sensul de bază al cuvîntului – lipsa capacităţii de a vorbi. Formula ironică să i-o spui lu mutu’ (cu amplificarea mutu de la manutanţă) exprimă neîncrederea în vorbele interlocutorului, care n-ar putea fi acceptate decît de cineva incapabil să vorbească şi deci să le contrazică. Iorgu Iordan, în Stilistica limbii române (1944) presupunea că în acest caz mutul este şi surd, ceea ce, evident, ar anula total posibila comunicare. Manutanţa este probabil atrasă în expresia neîncrederii prin simplu joc de cuvinte (cuvîntul începe cu sunetul iniţial al lui mut şi îi conţine de fapt toată forma sonoră). Glosarul regional Argeş al lui D. Udrescu (1967) sugerează o altă explicaţie, care trebuie totuşi privită cu rezervă, în absenţa altor confirmări: „mutul de la manutanţă = nume dat odinioară măgarului care era nelipsit pe lîngă orice manutanţă“. În orice caz, formula era foarte populară; cinematografele bucureştene, prezentau, în 1932 (cum o dovedesc programele publicate de ziarul Adevărul), un film al cărui titlu tradus şi adaptat era chiar Mutul de la manutanţă.

Cu totul altă semnificaţie are uzul argotic al substantivului mut, folosit pentru a desemna încuietoarea (cu sensul „lacăt“, dar şi „semn că stăpînii nu sînt acasă“). În Iuliu Zanne, Proverbele românilor, volumul X (1912), este înregistrată expresia a pus mutu la uşă, cu explicaţia „adică lacăta“. În micul glosar argotic din 1936 al lui V. Cota mut apărea cu sensul „lacăt, încuietoare“, iar Iorgu Iordan, în Stilistica limbii române, consemna formula Mutul la uşă!, însemnînd „intrarea oprită“. Ideea a fost dezvoltată de Stelian Dumistrăcel, în Pînă n pînzele albe – Dicţionar de expresii româneşti (2001), prin evocarea mai multor semne de avertizare – băţ, nuia etc. – care indicau absenţa stăpînilor şi interdicţia de intrare. În cazul echivalenţei mut-lacăt funcţionează, cel mai probabil, o metaforă asociată cu o metonimie: uşa încuiată este văzută ca asemănîndu-se gurii închise, într-un moment de muţenie. A pune mutul la uşă este, de fapt, răsturnarea glumeaţă a expresiei a şi pune lacăt la gură.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).