Soluţia Paleologu la criza educaţiei

Tot românul responsabil are, ca să zic așa, o piatră grea, mare și colțuroasă pe inimă: ce ne facem cu educația? Toți sîntem de acord că sistemul învățămîntului nostru este la pămînt. Dacă acest oftat face unanimitate, cînd vine vorba despre cauze nu ne mai înțelegem. Unii zic că profesorii sînt incompetenți și că elevii își fac de cap. Alții, dimpotrivă, că profesorii sînt foarte buni, dar că elevii își fac de cap. În fine, sînt și dintre cei care cred că, indiferent de cum sînt profesorii, copiii sînt buni, dar ceva îi strică la un moment dat – poate că lumea însăși a luat-o razna, luînd cu ea și pe copiii noștri de școală. Totul pleacă de la finanțare, zic cei mai mulți. Ba și de la politică, adaugă alții. Dar să nu uităm și cei șapte ani de-acasă, și ei sînt foarte importanți, mai completează cîte unul. E o chestie de programe, domnule, avem programe proaste – se mai aude cîte o voce expertă din margine. De sus, de la Cotroceni, tăcutul nostru președinte cere dezbatere națională despre educație. La fel a cerut și președintele limbut de dinaintea lui. De unde se vede că fiecare președinte, indiferent de felul lui de-a fi, trebuie să aibă propria dezbatere națională despre educație. Altfel, toți facem cîte ceva în chestiunea aceasta: seminarii și colocvii, studii și cercetări, articole cu duiumul, declarații. În această vraiște de vorbe, sau mai bine zis în ciuda ei, soluțiile concrete apar natural. Doar că nu le vedem…

De vreo cîțiva ani, în București au apărut mici școli private, „de familie“, pentru care scopul este cunoașterea pur și simplu. Înregistrăm, astfel, o foarte sănătoasă întoarcere la origini – cînd a apărut, școala nu era legată de nici o diplomă și de nici o carieră, ci era doar spațiul unde cineva mai învățat transmitea celorlalți cunoștințele sale. Era, așadar, un spațiu al generozității, înainte de orice. La București, această tradiție antică reînvie. Poate că cea dintîi dintre aceste inițiative sau, în fine, cea pe care o cunosc cel mai bine este școala pe care Toader Paleologu o organizează în casa familiei lui, din str. Armenească.

Cursanții nu primesc nici o diplomă, nu se obțin calificări și nici abilitări de vreun fel, nu se adaugă nimic la CV, nu iei puncte de formare profesională în nici un sistem de HR, nici măcar nu cîștigi bunăvoința vreunui șef. Pur și simplu, oamenii vin la aceste școli ca să cunoască mai mult. Sînt școli care se dezvoltă, deocamdată timid, la marginea circului public despre educație. Felul în care aceste școli trăiesc și se dezvoltă, însă, este entuziasmant. Tocmai pentru că, revenind la spiritul fondator al școlii, sînt locuri ale generozității. Profesorul e generos cu elevii, elevii sînt generoși cu profesorul, iar numitorul comun al acestor ieșiri ale fiecăruia spre celălalt este cunoașterea.

Pe de o parte, desigur, este de felicitat inițiativa profesorilor. Oameni cu studii relevante își pun la bătaie vocația predării. Sistemul universitar românesc e închis pentru ei – nu-i nimic, își încearcă puterile în privat. Aici nu există nici șefi de catedră, nici decani, nici rectori și nici secretari de stat. Merg online, anunță cine sînt și cheamă pe oricine dorește să-i asculte. Oamenii vin și, dacă le place, vin iarăși. Cursul se diversifică, firește, pentru că nu poți preda la infinit același lucru. În plus, elevii cer de fiecare dată altceva. După ce au audiat, de pildă, un curs despre lectura Noului Testament, poate vor unul despre Bizanț, și după ce au ascultat un curs despre Nietzsche, poate vor unul despre metafizica operelor lui Wagner. Profesorii se adaptează mereu acestor cereri și, dacă sînt domenii pe care ei înșiși nu le pot acoperi mulțumitor, apelează la colegi sau prieteni ceva mai specializați. Piața îi împinge spre asta. Acești profesori de dincolo de sistem oferă nu doar timpul lor și cunoașterea lor, ci și, ca în cazul amicului meu, casa lor.

Pe de altă parte, este minunat să constați răspunsul pe care îl primește această ofertă. Or fi existat mereu oameni dispuși să țină un mic curs, în cîteva prelegeri, despre Homer, Platon, Seneca, Cicero sau Lucian din Samosata, dar e minunat că mai există, încă, oameni în România de azi dispuși să dea din timpul lor liber cîteva ore ca să asculte așa ceva. Ei vin seara, de la serviciu, plătesc o taxă de intrare (deloc mare) și ascultă. Apoi, firește, intră în dialog cu lectorul. La final, poate beau și cîte un pahar de vin împreună, înainte de a-și lua la revedere. Este pur și simplu entuziasmant că există oameni pe care îi preocupă continua cultivare a propriei minți și a propriului suflet cel puțin la fel cum îi preocupă îmbogățirea propriului CV. Și nu sînt deloc puțini.

Pe lîngă școala Paleologu există și altele, similare. În unele au loc prelegeri despre istoria muzicii, în altele despre arte plastice, în altele despre literatura mai mult ori mai puțin îndepărtată de noi. Asemenea mici focare de educație (repet, absolut private, căci ele se susțin exclusiv din banii colectați de la cursanți!) ar trebui încurajate, cumva. În general, ele se adresează oamenilor care au trecut de vîrsta facultății și care vor să continue să învețe, pentru propria lor desăvîrșire.

Aceste școli vizează un proiect de imensă însemnătate, care este definitiv uitat pentru strategii educației noastre: educația continuă. Toate marile universități ale lumii oferă programe de acest gen. La noi, nu. În schimb, iată, acest gen de ofertă educațională vine de la cîțiva entuziaști. În al doilea rînd, aceste cursuri, cel puțin deocamdată, țin de o abordare deja abandonată în programele moderne. Aici se discută cărțile fundamentale. Preocupate de „ghiozdanul ușor“, de „cultivarea abilităților elevului“ sau de „pregătirea elevului pentru piața muncii“, școlile din sistem uită că rostul lor fundamental este să citească, alături de elev, Homer, Dante și Tolstoi. Îl învață computerul și engleza de aeroport. Ei bine, la școli precum cea a lui Toader Paleologu se face exact ceea ce nu se mai face în școlile sistemului.

Dar poate că strădania oamenilor ca Toader Paleologu, dar și a celor care vin la cursurile sale ori ale celorlalte școli similare din București, ne dă un semnal mai profund. Cînd sistemul e în derivă, salvarea este pe cont personal. Și cu cît mai mulți vor descoperi variante de salvare educațională în afara sistemului, pe cont propriu, cu atît sistemul însuși va avea șanse mai mari de salvare.