Acum, că Marea Britanie a obținut regim special între țările membre, s-au risipit neliniștile de urgență, s-au lansat întrebările strategice și s-au consolidat vechi opțiuni. Federaliștii, adică europenii ăia care încă visează la Statele Unite ale Europei (serios vorbind, am constatat că majoritatea taximetriștilor din București cred solid în ideea asta), socotesc că britanicii au forțat o schimbare majoră a regulilor fondatoare ale UE, ignorînd tratatele. Apoi, aceiași entuziaști s-au repliat și acum încearcă să găsească motive de veselie, bănuind că de-abia de-acum încolo, scăpați de grija Londrei, Europa se vede liberă să continue aprofundarea integrării. În fond, ce au obținut englezii? O nimica toată: promisiunea că vor fi exceptați de la cele mai multe acte europene care merg spre o uniune politică din ce în ce mai solidă și detaliată. Că nu vor mai ceda nici un micrometru (pardon: microinch, dacă o exista așa ceva) din suveranitatea lor națională atît de excepțional descrisă chiar de geografie. În fond, ei trăiesc pe o insulă și circulă pe partea cealaltă a drumului. Cum să integrezi așa ceva în atare construcție europeană ambițioasă?

Implicațiile imediate ale recentului acord obținut de David Cameron sînt încă greu de anticipat, în amănunt. În linii mari, însă, asistăm la apariția calității de stat membru à la carte. Dacă Marea Britanie a obținut atîtea derogări, de ce nu ar încerca și alte state aceeași manevră? De ce nu ar fi Polonia și Ungaria următoarele pe listă? De ce nu am băga în vocabular cuvîntul Cehxit, ca viitoare expresie de rit jurnalistic, potrivită într-un viitor apropiat și plauzibil? Pînă la urmă, majoritatea statelor care nu sînt în zona euro au destule derogări de cerut. Europa celor două viteze, atît de invocată în trecut, devine astfel, din nou, subiect la modă. Pe de altă parte, federaliștii incurabili întrezăresc acum o mare șansă. Scăpată de cîrcoteala de eternă soacră comunitară a englezilor, „adevărata Uniune“ își va putea vedea de integrare cu mai mult avînt, cu mai multe idei, cu mai puține rețineri. Altfel spus, ar urma o adevărată orgie a reglementărilor suplimentare, va apărea un ministru de Finanțe al zonei euro, procurorul european va prinde viață adevărată, poate va apărea și o politică externă comună a Europei! Eh, zic să nu mergem chiar atît de departe cu gîndul…

Deocamdată, pînă la sarabanda de directive din ce în ce mai profunde și mai integratoare, asistăm la… amînări constructive. Mai multe proiecte, altminteri de mare urgență, au fost trecute în poziția stand by, pînă după luna iunie, momentul referendumului britanic. Motivul? Evitarea unei iritări suplimentare a electoratului supus Majestății Sale. Unul dintre cele mai importante asemenea proiecte este suplimentarea bugetului Uniunii cu 20 de miliarde de euro pe următorii trei ani, bani care ar trebui dedicați rezolvării crizei refugiaților și unei politici externe ceva mai… comune și consistente. Ei bine, inițiativa este pusă între paranteze chiar de Parlamentul European, de dragul unor posibile șanse acordate taberei proeuropene din Regatul Unit, la referendum. În aceeași situație sînt mai multe proiecte paneuropene, de toate felurile, acoperind mai multe zone de reglementare. Altfel spus, pentru a putea avea parte de bombăneli și în viitor la adresa integrării europene, se amînă exact proiectele care ar adînci integrarea.

România nu este încîntată de perspectiva unei Uniuni relaxate, cu reguli mai puține și cu normare redusă. Există un soi de consens public: țara are nevoie de o Uniune cît mai puternică. Popularitatea ideii federaliste este amețitoare la noi. Euroscepticismul este o idee exotică, privită chiorîș. Chiar și punerea la îndoială a necesității trecerii la euro te face să pari un zănatec. De ce stă situațiunea, la noi, în felul ăsta? De ce sîntem iarăși pe altă viteză decît colegii într-ale Europei Centrale? Mult de zis. De aceea, îmi propun subiectul pentru un articol separat, nou-nouț.

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.