Despre toleranţă

Ideea de a folosi în denumirea unui proiect de lege termenul toleranţă este cel puţin discutabilă. Mesajul transmis de titlul proiectului – cel puţin în forma abreviată în care circulă în presă: Legea toleranţei – este, printr-o ironie a sorţii şi a limbii, contrar bunelor intenţii declarate de autorii săi: anume, de a stimula respectul faţă de alteritate, într-un spirit modern de acceptare a diversităţii, a diferenţelor dintre persoane şi idei. Pentru orice vorbitor de română şi pentru oricine consultă dicţionarele noastre generale, a tolera, tolerant şi toleranţă se referă la atitudini manifestate dintr-o poziţie de superioritate şi care au drept obiect fapte conotate negativ. Ambele componente semantice sînt, evident, jignitoare faţă de „obiectul tolerării“. În DEX, a tolera este definit ca „a îngădui, a permite o situație, un fapt (nepermis); a trece cu vederea; a admite, a suporta“, iar tolerant are sinonimele îngăduitor şi indulgent. În dicţionarele mai vechi, conotaţiile negative erau şi mai evidente: „a avea indulgență pentru lucruri ce nu se aprobă sau n-ar trebui să se permită: a tolera abuzuri; a suporta cu indulgență“ (L. Șăineanu, Dicţionar universal al limbii române, ediţia a VI-a, 1929). Nu este vorba doar de o inerţie a dicţionarelor: contextele actuale confirmă faptul că această accepţie cu note depreciative este în uz: oamenii tolerează cu greu sau decid să nu mai tolereze lucruri despre care se presupune de la început că sînt negative: „«Şi, cum nu mai sînt în campanie, nu mai tolerez aşa ceva», a mai spus şeful statului“ (mediafax.ro); „Stoichiţă şi-a făcut praf jucătorii! «Le tolerez greşelile cam des!»“ (fanatik.ro); „V.M. explică situaţia lui Mureşan: «Nu tolerez indisciplina! Dacă nu faci ce spun eu, te elimini singur»“ (gsp.ro).

Dincolo de implicaţiile de-a dreptul jignitoare ale termenilor (din care s-ar înţelege că îi tolerăm, cu mare efort, pe cei care nu ar merita să fie toleraţi), toleranţă mai are, în română, conotaţiile peiorative asociate sintagmei casă de toleranţă – „stabiliment în care se practică prostituția; bordel“ (DEX). Mulţi dintre cei care au comentat negativ noul proiect de lege nu au pierdut, desigur, ocazia de a aminti neplăcuta asociere lexicală.

Cuvintele româneşti a tolera, tolerant şi toleranţă sînt împrumuturi lexicale tîrzii, din franceză (care le-a preluat din latina clasică, unde verbul tolerare însemna „a suporta, a îndura“); şi casă de toleranţă este o traducere a sintagmei fr. maison de tolérance, eufemism oficial impus pe la jumătatea secolului al XIX-lea. În franceză, dicţionarele înregistrează mai întîi sensul principal şi mai vechi al cuvîntului tolérance: „faptul de a tolera ceva, de a admite cu o anume pasivitate, uneori cu condescendenţă, ceea ce am putea interzice, ceea ce am avea dreptul de a împiedica“ (Trésor de la langue française informatisé, TLFi). Este înregistrat, totuşi, şi un sens pozitiv, modern: „starea de spirit a cuiva deschis spre ceilalţi şi admiţînd moduri de gîndire şi de acţiune diferite de ale sale“. Accepţia modernă s-a răspîndit probabil pretutindeni mai ales sub influenţa englezei, în care există şi presupoziţiile negative, dar domină accepţiile neutre şi chiar pozitive. A contribuit la utilizarea pozitivă a cuvîntului toleranţă şi faptul că este perceput de unii vorbitori ca opunîndu-se unei atitudini negative – intoleranţa. Se întîmplă însă, în acest caz, ca termenii formal opuşi – toleranţă şi intoleranţă – să nu fie într-un raport perfect simetric; intoleranţa (nu ne referim, desigur, la accepţiile tehnice, medicale ale termenilor) nu este doar lipsa toleranţei, ci atitudinea celui „care nu respectă libertatea de gîndire, care nu suportă altă credință, religie decît a sa“ (Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme, 2000).

De fapt, titlul complet al legii pune într-un context favorabil toleranţa, pentru a-i anula conotaţiile negative: „promovarea demnităţii umane şi [a] toleranţei faţă de diferenţele de grup“ (în treacăt fie zis, potrivit normelor actuale ar fi fost necesar un a genitival care să marcheze faptul că demnitate şi toleranţă nu sînt un concept unic). Textul de lege îşi defineşte termenii: „Toleranţă – manifestarea unui tratament egal faţă de orice persoană, indiferent de grupul social din care face parte, precum și respectarea oricărei forme de exprimare a identității de grup, în condițiile în care nu afectează siguranța națională, ordinea publică și bunele moravuri sau alte grupuri sociale“. Doar că – aşa cum se remarca şi într-un comunicat de presă din octombrie 2015 al organizaţiei ActiveWatch – definiţiile noi nu impun de la sine un nou sens cuvintelor limbii. Iar forma abreviată a titlului, foarte des folosită în presă – Legea toleranţei –, se dispensează de precizările şi nuanţele din text. Astfel că, paradoxal, o lege care urmăreşte menajarea sensibilităţilor începe prin a le jigni. Pentru că în genere e suficient un sens negativ pentru a pune în pericol utilizările neutre sau pozitive ale cuvintelor: atunci cînd există conotaţii negative, e un mare risc ca vorbitorii să se gîndească mai întîi la ele.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).