Fascinaţia Bucureştilor
Bucureștiul fascinează! Sau poate Bucureștii… Dar să pornim de la fascinație, cuvînt ambiguu, privire piezișă… Provenită, se pare, din greacă, trecută prin fascinus, acel falus divin al puterii masculine generative din mitologia romană și protector împotriva deochiului și altor invidii similare, fascinare este clar legată de vrăjire, dar și de protecția împotriva acesteia prin amuletele falice. Mult mai tîrziu, Buffon acreditează ideea că unele animale au puterea de a „fascina“ prin simpla lor privire alte animale, care le cad astfel victimă; ar fi cazul clasic al privighetorii fascinate de șarpe. De la animale, fascinația a revenit apoi la oameni, îmbogățită cu interpretările psihanalitice, care au legat-o de iluzie. Pentru Freud, aceasta are proprietatea de a fi „derivată din dorințele umane; ea este astfel apropiată de ideea delirantă din psihiatrie, dar rămîne separată de aceasta“. Altfel spus, spre deosebire de eroare, iluzia este, în ultimă instanță, o expresie a dorinței: „Iluzia este seducătoare, căci permite subiectului să refuze o realitate frustrantă, nesatisfăcătoare din punctul de vedere al dorințelor inconștiente. Cînd un individ este fascinat, aceasta se referă totdeauna la acela care, în ochii săi, reprezintă dorințele sale cele mai intime și mai puțin formalizate, dorințe de realizare personală, dorințe de realizare a unui ideal“ – comentează Amélie Dalmazzo. Pe de altă parte, devenim brusc foarte reticenți sau chiar agresivi cînd avem impresia că puterea fascinației este exersată asupră-ne fără voia noastră. Pe scurt, fascinația se joacă între o atracție mai degrabă inconștientă și o protecție sau chiar o respingere a acestei „iluzii“.
De ce tot acest ocol etimologico-hermeneutic? Deoarece am impresia că trăim încă într-o recurentă fascinație a propriei istorii și a propriei identități, atrași irepresibil de dorințele unei sociabilități „meridionale“, cenzurate însă drastic de o raționalitate occidentală. Am mai spus‑o și cu alte ocazii: am impresia că românii au un eu balcanic și un supra-eu occidental.
Ce legătură au toate acestea cu Bucureștii? Păi, să ne consultăm puțin memoria, a oricăruia dintre noi: noi, bucureștenii, trăim sub fascinația lui Mitică, pe care îl jucăm și dejucăm în același timp, pe care îl iubim și îl renegăm în egală măsură. Punctual, cînd cineva a declarat public în urmă cu doi ani că Bucureștiul, acest oraș de mitici, nu va deveni niciodată Capitală Culturală a Europei, alții i-au sărit imediat la gît, simțindu-se profund lezați în demnitatea lor de bucureșteni. Cînd Bucureștiul a fost selectat însă printre orașele finaliste ale competiției europene, alții (sau poate aceiași…) au sărit imediat că așa ceva este o aberație, Bucureștiul fiind cea mai amărîtă capitală europeană, neavînd ce să ofere nici măcar la nivelul Clujului sau Brașovului – ca să nu mai vorbim de regina balului, Sibiul. Pe rînd, eul balcanic și supra-eul occidental s-au revoltat mesianic.
În ultima vreme, pare să se fi instalat însă o fascinație a Bucureștiului necunoscut, ascuns privirilor, uitat, renegat, a Bucureștilor din spatele capitalei administrative și monolitice. Cărțile și albumele despre „adevăratul“ București fac succes de librărie. Este recuperat astfel vechiul București, în primul rînd cel interbelic, prin reeditarea unor istorii sau memorii mai vechi, de la Constantin Giurescu, Ionnescu-Gion sau George Potra la Bacalbașa sau Arghezi, publicarea unor istorii mai noi, de la Ioana Pârvulescu sau Alexandru Ofrim la Adrian Majuru, revizitarea străzilor și monumentelor uitate, de la etnografia unei străzi, a Irinei Nicolau și Ioanei Popescu, la anamnezele istorice ale lui Andrei Pippidi. Apar albume recuperatorii sau volume de pură fascinație, precum „ferestrele“ lui Cătălin Constantin. Mai recent, urbaniști, sociologi și antropologi mai tineri descoperă „Bucureștii necunoscuți“, diversitatea din spatele percepției de unitate dezolantă, orașul oamenilor din spatele capitalei Primăriei, culorile exoticului de dincolo de cenușiul obișnuinței. În acest sens, un volum în curs de publicare, coordonat de Natalia Negru, ne prezintă „opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan“, scoțînd în evidență diversitatea și creativitatea locuirii din spatele categoriilor standard de locuințe și modurile în care casa devine (sau nu) acasă. Nu doar blocuri, „case pe pămînt“ sau vile, ci și locuirile tranzitorii, de la camera de cămin la locuința cu chirie, locuirea în spațiile disputate între foști proprietari și actuali chiriași, dar și locuirea periurbană, cea din „ghetouri“ sau… „casa din stradă“ a celor fără adăpost.
La alt nivel și din altă perspectivă, miza strategiei pentru București – Capitală Europeană a Culturii 2021 a fost și ea o astfel de valorificare a orașului invizibil, a diversității și creativității marginalizate de centralismul administrativ, dar reperabile și recuperabile pentru oricine își oferă răgazul să privească.
Dar și „cetățenii“ au început să privească altfel, recuperativ, propriul oraș. Apar astfel, unde nu te aștepți, inițiative locale sau chiar individuale de „regenerare urbană“, ca să vorbesc în jargonul urbaniștilor, mici reamenajări (sau „salvări“) ale unor parcuri, spații publice și vecinătăți urbane, de multe ori în conflict cu administrațiile locale și sfîrșind prin cîștig de cauză. La extrema cealaltă, „Platforma pentru București“ devine tot mai coerentă și eficientă. Tot aici aș înscrie și ineditul – și excelentul! – manual de utilizare a orașului, ghid de cultură urbană editat de Vera Marin și Alexandru Bălășescu, exercițiu binevenit de privire inteligentă a orașului.
Există, probabil, o doză de „fascinație“ în această revizuire recentă a privirii, o expresie a „dorinței“ noastre de a ne simți bine în locul în care trăim, o „iluzie“ care ne permite să refulăm realitatea frustrantă a acestui București al tuturor deziluziilor. Se prea poate. Dar „iluzia“ are două fețe. Și două nume: celălalt este speranță. Din disperare, poate, din preaplinul neputinței exasperate, cine știe, dar se pare că printre miticii Bucureștilor a reapărut, eterică, speranța. Nu putem decît să-i urăm bun venit!…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.
