Mandatul şi speranţa
Dacian Cioloș nu a greșit teribil de mult în cele cîteva luni de cînd este premier. Nici un gest sau declarație făcute de premier nu au creat scandaluri publice memorabile. Au fost ezitări, tăceri, momente neclare, dar nici unul dintre ele nu a creat încă aerul acela toxic care îi înconjoară, de obicei, pe deținătorii de funcții publice în România.
Tolerat, simpatizat sau, pur și simplu, ignorat, dl Cioloș este încă o enigmă a vieții politice. Încăpățînarea cu care continuă să trateze colaborarea cu partidele ca pe o obligație de business descumpănește uneori și, în loc să ofere răspunsuri, dă naștere și mai multor întrebări. Cea mai importantă: ce vrea premierul?
Excelent practicant al prudenței ca trăsătură în comunicarea publică, fostul comisar european a lăsat întotdeauna loc interpretărilor. Mesajul principal a fost că trebuie să se achite de mandatul pe care l-a primit la finalul anului trecut, urmînd ca ulterior să ia o decizie cu privire la cariera sa publică. Or, asta presupune, deocamdată, crearea unui număr cît mai mic de inamici publici. Pînă acum a reușit.
Însă odată vacanța și perioada de acomodare trecute, dl Cioloș se vede din ce în ce mai des confruntat cu presiunile partidelor. Fie că vorbim de nemulțumiri surde legate de numiri în funcții sau de alte decizii administrative, fie despre intervenții brutale în zona executivă care nu țin seama nici de separarea puterilor și nici de interesul public real (cazul Antenelor).
În spatele calmului care înconjoară Guvernul se adună nori de furtună. Deja au apărut primele amenințări la stabilitatea cabinetului și, foarte probabil, vor veni și altele. Situația asta îl obligă cumva pe premier să tragă o concluzie. Odată ajuns la intersecția dintre direcțiile mandatului (buna guvernare, reforme acolo unde se poate și predarea țării într-o situație mai bună decît a preluat-o) și prioritățile punctuale ale partidelor, Dacian Cioloș trebuie să facă o alegere. Premierul trebuie să decidă dacă vrea să fie un administrator interimar fără ambiții majore sau un jucător pe termen lung.
În alt doilea caz, riscul de a pierde funcția înainte de toamnă este aproape de sută la sută. Paradoxal, un astfel de risc este benefic pentru Dacian Cioloș. S‑ar putea poziționa astfel ca un reformist convins și bine intenționat în opoziție cu partidele care refuză insistent și inabil să priceapă mesajele cetățenilor. Însă decizia asta trebuie luată repede, foarte probabil în intervalul următoarelor două-trei luni. Iar efectele ei trebuie să se vadă în acțiunea administrativă a Guvernului. Mai multă hotărîre, mai puțină temporizare și mai puțină disponibilitate de a permite partidelor să se implice în deciziile Guvernului.
Sigur că sînt multe calcule de făcut și multe necunoscute: loialitatea față de președinte, teama de conflict, construcția unei structuri politice necesare pentru a continua un program reformist etc. Toate astea înseamnă politică și toate au nevoie, la rîndul lor, de răspunsuri și decizii. Ezitările, prudența și deferența pot fi utile doar pînă la un punct.
Pentru că falia dintre partide și premier se creează deja. Pe măsură ce se angajează mai adînc în actul de guvernare, inamicii sînt din ce în ce mai vizibili. Or, dl Cioloș nu are de partea sa decît o oarecare bunăvoință a publicului și faptul că nu există alternative solide la actualele partide. Acesta este motivul pentru care se discută atît de mult despre viitorul său politic. E posibil ca aceste discuții să îl deranjeze pe premier, dar va trebui să le suporte și să le ofere un răspuns.
Vrînd-nevrînd, Dacian Cioloș a devenit depozitarul unei importante cantități de speranță care îi complică viața și îl obligă la ieșirea din zona de confort. Furia străzii l-a adus pe dl Cioloș la Guvern. Acum, în societate e ușor sesizabilă tensiunea reziduală a acelor zile. Tensiune care, o spun atîția observatori, riscă să ia și alte direcții, mult mai neplăcute. Iar, în ecuația asta, actualul premier are o responsabilitate care depășește limitele mandatului sau eventuale loialități punctuale.
Oprivire în istoria recentă i-ar putea fi de un oarecare ajutor premierului. Există precedentul Theodor Stolojan, fondatorul mitului tehnocrat românesc. Venit la Palatul Victoria la finalul unei crize politice, dl Stolojan a funcționat ca un administrator interimar. Ceea ce a obținut a fost, fără ca acesta să fie obiectivul său, aruncarea României în patru ani de stagnare sub Guvernul lui Nicolae Văcăroiu. Patru ani pe care încă îi regretăm.
Și despre Theodor Stolojan s-a discutat cu speranță. De mai multe ori chiar. Dar niciodată nu a mai contat la fel de mult.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
