Ce ne mînă pe noi în luptă?
Zilele trecute a trebuit să mă documentez și să dau un răspuns inteligent despre „cultura succesului“ la români: dacă există așa ceva, cam în ce ar consta, cam ce spune „înțelepciunea populară“ pe tema asta? Nu m-am gîndit niciodată la treaba asta, așa că a fost o provocare și o îndeletnicire interesantă. Am început cu lingvistica, adică am căutat și eu cît m-am priceput prin dicționare online. La prima căutare, așa, la genunchiul broaștei, am realizat un lucru interesant: victorie, reușită, succes, triumf vin toate din franceză, izbîndă vine din slavă, iar biruință, din maghiară; din latină, cam nimic. Trebuia să mă aștept, m‑am gîndit eu post festum: sîntem un popor de țărani, iar țăranii nu prea sînt luptători din fire, astfel încît să-i preocupe prea mult victoriile. Ei o țin una și bună: apa trece, pietrele rămîn. Și, ce-i drept, cam așa a fost.
Am căutat așadar printre proverbe. Și aici recolta a fost cam slabă: Cel mai mare succes este să-l meriți; sau Hărnicia este mama succesului. Nimic triumfător, nici o jubilație. În schimb, această deturnare, cam țărănească și ea: succes, adică să fii harnic. Adică nu război, nu luptă, ci muncă și muncă: cultura victoriei se cam reduce la cultura muncii vrednice; ca să fii vrednic de succes…
M-am întors așadar la cultura muncii, despre care am mai scris, dar dintr-o altă perspectivă. Mi-a rezultat un soi de piramidă a atitudinilor legate de (reușita prin) muncă, pe care o redau ca atare și o ilustrez cu cîteva proverbe:
1) Reușita, forma mai obișnuită a succesului, este legată, „țărănește“, de trudă și perseverență: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. / A nu cădea, nu se poate, dar cinste îți facem cînd cazi, să te scoli. / Cine dă din mîini nu se îneacă. / Clopotul numai atunci sună, cînd îl tragi.
2) Măsură și prudență: există totdeauna un „bemol“ al tentației succesului și reușitei rapide: Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala. / Dacă nu ești vrednic la o treabă, nu-ți bate capul degeabă. / Dacă nu ești vrednic să-l duci, nu te încărca peste măsură.
Nu te întinde mai mult decît îți e plapuma. / Fă lingura cît e îmbucătura.
3) Măreția omului mare: Decît un an cioară, mai bine o zi şoim. / Alți ochi are vulturul, ş-alți ochi are fluturul. / Sîngele apă nu se face. / Cîinii latră, ursul trece. / Nu mor caii cînd vor cîinii. / Arborele mare dintr-o așchie nu cade.
4) Iscusința omului mic: Buturuga mică răstoarnă carul mare. / Apa lină rupe malul. / Acul este mic, dar scumpe haine coase.
5. Excepționalism românesc: La Dumnezeu și la români orice e posibil.
La baza „piramidei“ se află deci truda, această îndîrjire de om necăjit. Emancipat și ajuns în corporații, acesta muncește în medie cel mai mult din Europa, în cele mai proaste condiții de muncă din UE, și apreciază „munca intensă“ (locul 4 într-un clasament al valorilor personale ale angajaților în „privat“, realizat de Dorin Bodea), dar mai puțin eficiența (locul 29), care-l privește pe patron. Urmează apoi un soi de modestie și măsură, tot țărănești, acel nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala și nu te înhăma la mai mult decît poți duce. Da, dar: buturuga mică răstoarnă carul mare! E și un avertisment aici: nu știi cu cine te pui! Și țăranul David sare la gîtul lui Goliat și-i face felul. Nu prea luptători, nededați la războaie și victorii, românii par să se considere isteți și inventivi, știind totdeauna pe unde să scoată cămașa, la o adică. Și, la o adică, împing această încredere în arta de a se descurca la nevoie pînă la această afirmație halucinantă, consemnată de Zane în colecția sa de proverbe: La Dumnezeu și la români orice e posibil. Nu mai e nimic de om necăjit și umil aici. Nu este vreo victorie, succes sau triumf, nici biruință sau izbîndă în atingerea unui țel sau obținerea unui bun, ci doar un soi de îndîrjire senină și încrezătoare în satisfacerea unei nevoi: o scoatem noi la capăt!
E ceva profund și ascuns în această izbîndă, care înseamnă doar „o scoatem la capăt“. Mai întîi, acest „noi“. Sigur, se poate spune și o scot eu la capăt, dar zicala din popor este cu noi. Apoi, dacă ceea ce te mînă, la o adică, în luptă, este să o scoți la capăt, înseamnă că știi de unde ai pornit la drum, nu că ți-ai propus neapărat, de la început, să ajungi undeva. Motivația pare să fie o nevoie care te mînă din spate, nu un scop care te trage în față. M-am pierdut…
Absolut întîmplător, într-un cu totul alt context, iluminația a venit de la Cosmin Alexandru, care mi-a povestit o discuție cu un mare om de afaceri american, convins că va electriza publicul român povestindu-i, „inspirațional“, ce victorii, succese și alte izbînzi extraordinare îi așteaptă în viitor pe cei din sală lucrînd pentru nu știu ce firmă campioană mondială: bani, împlinire profesională, status etc. Și pe români chestia asta nu i-a inspirat deloc. Vezi, i-a explicat Cosmin, românii nu lucrează pentru ceva, lucrează pentru cineva. Și dacă le place de acel cineva, lucrează, dacă nu, se prefac că lucrează.
Să ne gîndim puțin. Cel mai frecvent răspuns al românilor la întrebarea „De ce faci ceea ce faci?“ este „pentru familie“ sau, și mai frecvent, „pentru copii“. La slujbă, eventual, pot să apară (dacă este cazul…) și răspunsuri de genul: pentru șefu’, că e om de omenie, pentru colegi, că sînt drăguți, sau altele asemenea. Lucrînd pentru cineva, se așteaptă, la schimb, și la anumite favoruri din partea acelui cineva sau măcar la o recunoaștere explicită, un zîmbet, o bomboană, ceva acolo.
Copiii, familia, mulțumirea personală și a celor apropiați, cam acestea sînt principalele „victorii“ ale majorității românilor. Iar dacă au trebuit să meargă la război, au făcut-o tot ca să‑și apere sărăcia, și nevoile, și neamul…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.
