EDITORIALE ȘI OPINII

Pentru mine, emblema sugestivă a educației e un copil pe oliță. Asta pentru a nu uita că ceea ce contează în primul rînd nu sînt educatorii, ci „educabilii“; și, dacă se poate, că ar fi de dorit să privim educația ca pe un drum, nu ca pe o destinație. Iar pentru mine acesta e începutul de drum.

Țipetele pescărușilor s-au infiltrat și ele în fondul sonor al Bucureștilor, ca un fel de reclamă făcută mării, care ne e chiar mai aproape astăzi, grație autostrăzii. Lătratul strident al cîinilor vagabonzi, în noapte, a cam dispărut. Acum se aude un lătrat înfundat, prin perete, de la cîinele din apartamentul vecin.

Majoritatea arheologilor cărora se întîmpla să le spun, cu naivitate, acest amănunt mă asigurau că și ei au dormit, și nu o dată, ci de mai multe ori, lîngă un schelet.

În discursul de acceptare a candidaturii Partidului Democrat pentru prezidenţialele din noiembrie, Hillary Clinton a spus despre Trump, printre multe altele, că mizează pe frică.

Pentru că, vreme de cîteva zile pe an, schimbă felul în care se vede lumea, din unghiul locuitorilor de la Bonțida. Peisajul și liniștea „alternanței vale-deal“ din Transilvania au îndemnat tot timpul la o lungă chibzuință înainte de a face ceva.

Terorizații din țara fără terorism cer să se ia măsuri. Stau și mă întreb ce anume principii sau valori sînt pregătiți să abandoneze dacă România va fi într-adevăr lovită de flagelul terorismului. La ce o să renunțăm atunci?

Cu puțin timp înainte de debutul vio­len­țelor, Germania mi-a părut înduioșător de nepregătită pentru un val de un milion de azilanți din Siria, Afganistan și altele. Centrele de azil au fost încropite în grabă și au dat naștere unei afaceri pe bani grei.

Îmi pare rău, nu ştiu ce să scriu despre Rio. La ce să ne uităm? Ar trebui să ne petrecem vara privind nu competiţiile de sub Corcovado, ci antrenamentele Iuliei Stepanova, cea care a denunţat dopajul de stat, al propriului stat, din care cauză se ascunde acum într-o pădure din Germania.

Mă întreb adesea de ce nu se străduiește și binele să fie „ispititor“, de ce „ispititorul“ prin excelență e numai „vrăjmașul“. Mi se răspunde că, într-un asemenea caz, „meritul“ opțiunii ar apărea diminuat. E ușor să alegi binele, cînd „design“-ul lui e seducător.

Unul dintre „efectele perverse“ ale evenimentelor recente este însă și faptul că democrația a fost pusă la lucru pentru rezultate discutabile: de la escaladarea mișcărilor populiste la Brexit și de aici la autocrația lui Erdogan, toate au fost rezultatul unui „exercițiu democratic“.

Merg cu metroul nu pentru că brusc m‑a lovit modestia, ci pentru că este cel mai rapid mijloc de transport în Bucureşti şi pentru că asta fac de cînd m-am mutat în Bucureşti.

„Mă scuzaț’, tovarășu’ poet, nu v-am recunoscut! Puteț’ mergi liniștit cu ceilanți tovarăși ai dumneavoastrî! O fost o confuzîi. Io am treabî numa’ cu tovarășii care e certaț’ cu legea. Noapti bunî!“

Problema democrațiilor este că sînt ezitante, că procedurile lor, pînă la găsirea unui compromis, pot fi greoaie și complicate, iar asta dă impresia de slăbiciune. Cine vrea să submineze sistemele liberale are, așadar, o mulțime de posibilități de acțiune. Pe care, generoasă, chiar democrația le oferă.

Prezenţa formei coraj în vorbirea anumitor personaje ale lui Caragiale a făcut ca mulţi cititori şi comentatori să o considere o simplă pronunţie neglijentă, o deformare populară şi chiar o dovadă de incultură.

Am mai scris despre această chestiune. Revin asupra ei cu nedumerirea unuia care a probat în numeroase rînduri că nici logica, nici stăpînirea limbii nu te ajută cînd dialoghezi cu wishful thinking, cu gîndirea captivă poncifelor cu zurgălăi.

Avem multe de făcut în anii care vin

Pare că sinuciderile asociate cu omorîrea unor nevinovați din jur au devenit un fel de modă. Un fenomen în vogă printre dezaxați. E drept, unii sînt antrenați de ISIS sau Al-Qaeda, alții acționează pe cont propriu. Unii au motive planetare, alții doar personale. Dar e un moment în care toți cei care comit așa ceva apar în luminile mass-me­dia de pretutindeni. Poate că asta îi și atrage. Obțin o celebritate, fie ea și îngrozitoare.

Există un anumit tip de granit rezervat în epoca romană pentru uz imperial și care se găsea numai într-o carieră din deșertul egiptean, numită Mons Claudianus.

Văd că Trump îl aplaudă fără rezerve pe Recep Erdogan pentru ceea ce face în Turcia. Nu mă mai miră…

În primul rînd, pentru că e autentic. Știe ce vrea să spună, dar a învățat foarte repede și cum să o facă. Iar premisa autenticității a contat mult. Cînd povestea începe ca peste tot pe lumea asta, cu niște băieți într-un garaj sau într-un bar, lucrurile capătă din start botezul șansei de a deveni legendă.

Nu e deloc greu de sesizat o oare­care tensiune în aer. Orice pu­bli­ca­ție deschid, orice rețea socială folosesc, orice conversație cu prieteni sau cunoscuți port, voi ajunge mai devreme sau mai tîrziu la subiectul „lumea se duce naibii“.

What’s in it for me?“, asta e Europa. Așa îmi spune și mahărul de la Ministerul Federal de Externe. Recunoaște, elegant, că Uniunea Europeană are un singur nume, o singură miză: care-mi este profitul?

Dopajul a fost o armă a păcii în 1988, atunci cînd Samaranch i-a împăcat pe ruşi şi americani dîndu-le liber la pastile.

Una dintre cele mai frumoase teme ale teologiei creștine este tema libertății acordate de Creator omului, așa încît din alcătuirea sa (gîndită „după chipul și asemănarea“ Autorului) să nu lipsească un atribut esențial: dreptul la alegere și inițiativă.

Nu a fost o săptămînă liniștită! Despre ce poți să scrii atunci cu inima cît de cît împăcată și fără a bate cîmpii despre politică, la care barem recunoști că nu prea te pricepi?

Pricep că noi, bărbaţii, sîntem un pic retardaţi cînd vine vorba de fotbal.

Vorbeam deunăzi cu o prietenă despre ușurința cu care se trece, la noi, dintr-o stare în alta. Ne refeream, desigur, la spațiul public, unde aroganța și smerenia mimată, agresivitatea și aparenta civilitate, rîsul grosier și discursul plîngăreț coexistă pînă la saturație.

Va fi o Uniune mai puțin generoasă cu cei săraci, pentru a nu afecta și mai mult sensibilitățile „alegătorului mediu“ din statele net contributoare.

Greu de descifrat ce anume s-a întîmplat cu adevărat în timpul loviturii de stat din Turcia.

În dezbaterile publice din ultima vreme, verbul a defrișa a apărut de mai multe ori într-o construcție ușor de înțeles, dar conținînd o improprietate semantică: aplicat unor realități individuale – de obicei, unor copaci.

Cumințenia Pămîntului s-a făcut neastîmpărată.

Știți reclama cu copiii care văd că pe perete a apărut o „pisicuță“, ba „un ursuleț“, pentru ca în cele din urmă să tragă îngrozitoarea concluzie că e „Bau-Bau!“, deși era vorba doar de o pată de mucegai.

Cum să faci o treabă decentă cu un buget indecent?

Deşi sînt mulţi europeni care cred altfel, America este o putere 100% europeană. Excepţionalismul american, altfel real, oricît ar fi de flamboaiant, păleşte în faţa trăsăturilor europene ale Statelor Unite.

Noi, pe-aici, ocupați cu cumpărăturile de mezeluri injectate, de la supermarket, și cu concediul în Halkidiki, trăim cu senzația că totul e-n ordine, cîtă vreme e bere-n frigider.

Cei care au avut răbdare să urmărească reacțiile românești după evenimentele din Turcia au remarcat, probabil, lipsa de fermitate a surselor oficiale și vehemența celor civice. Nici o vorbă din partea vreunui oficial român, pînă la ora la care scriu acest text, despre obligația administrației turce de a respecta sanctitatea vieții umane sau drepturile individului.

Doamna era turcoaică de origine, musulmană de religie și își făcea datoria să ne arate cum s‑au gospodărit ei în cartier.

Turul Franţei nu s-a oprit decît atunci cînd a fost război greu, război mondial.

Acum cîțiva ani, puțini la număr, am aflat, cu stupoare, că Ion Vianu nu este membru al Uniunii Scriitorilor. Mi-a făcut plăcere să compun o „recomandare“ care, împreună cu altele și susținută de responsabilii breslei, a avut rezultatul scontat.

Ceea ce face – sau își propune – este să ofere mijloace de deblocare a unor resurse captive: nu vă putem ajuta să ajungeți la țintă, dar încercăm să reducem din piedicile care vă stau în cale pentru a deveni „competitivi“. Premierul Cioloș nu-și propune să planteze o pădure, ci doar să asaneze o mlaștină…

„Împrumutăm“ trifoi de la comunişti, cum zice Geta. Cum Geta e căsătorită cu un neamţ care ascultă nonstop Europa Liberă, sînt şi eu convins că furtul de la cooperativă e un fel de act de eroism.

Într-o vreme, am sperat că posturile naționale de știri, construite după modelul consacrat al CNN-ului sau BBC-ului, vor contrabalansa, prin rigoare, tabloidizarea ireversibilă a telejurnalelor de pe celelalte canale așa‑zise „comerciale“. M-am înșelat, evident.

Cuvintele produc asocieri semantice inevitabile: un stadion invadat de fluturi de noapte evocă altceva decît un dulap plin de vechituri, invadat de molii.

Nimeni nu știe ce și cît a preluat tineretul nostru postmodern din zestrea premodernă a părinților lor, educați și trăiți în comunism. Sau poate nu-i știu eu pe cei care știu.

Genul acela care își reneagă originile, care nu vor să mai recunoască și să mai știe că vin din România. Au ales să se integreze total în societatea în care trăiesc, supărați sau dezamăgiți de propria țară și de propriul popor.

Dacă ar fi existat Bucureștiul pe vremea lui, cred că Ovidiu, în loc să se plîngă că e exilat la Tomis, și-ar fi dat seama că se putea mult mai rău. Dar nu exista. Azi, să ai o capitală fără un trecut clasic, într-o țară care a făcut cîndva parte din lumea greco-romană, e o mare raritate.

Uneori, inadecvarea noastră mă umple de nervi. De cele mai multe ori, însă, mă înduioşează. Aceste rînduri le scriu cu duioşie. Recent încheiatul summit NATO de la Varşovia va avea consecinţe imense în viitor. Copleşiţi de propria noastră micime, însă, nu le putem desluşi.

E profund deconcertant să auzi a miliarda oară cum era „pe vremea noastră, cînd aveai o frică de prof și, dacă făceai pe nebunu’, ți-o luai imediat în freză, nu stăteai să te tocmești și cutare, da’ bine ne făcea că ne pocnea, că uite ce-a ieșit din noi acuma, nu ca retardații ăștia de azi…“

Bucureștiul e deja abandonat. Iar Gabriela Firea, asemeni unei țarine-accident, domnește netulburată, mirîndu-se și ea de propriul noroc. Mujicii sînt prea preocupați să îi intre în voie, să nu o deranjeze sau să se înjure unul pe altul într-un colț întunecat al cîrciumii.

Un spațiu împărțit de niște bucăți de PAL roșii în cubicule de dormit. Cam trei metri pe trei pentru o familie. Paturi, noptieră, un dulap. Aproape trei sute de oameni, în total. Dușuri comune, mașini de spălat rufe, un spațiu comun de joacă pentru copii. Jucării, cărți, televizor. Și badigarzi inflexibili.