Nisipuri mișcătoare

Vorbeam deunăzi cu o prietenă despre ușurința cu care se trece, la noi, dintr-o stare în alta. Ne refeream, desigur, la spațiul public, unde aroganța și smerenia mimată, agresivitatea și aparenta civilitate, rîsul grosier și discursul plîngăreț coexistă pînă la saturație. Televiziunile demonstrează ipoteza cu asupra de măsură. Comportamentul contradictoriu șochează, cu atît mai mult cu cît el apare la una și aceeași persoană. Am dezvoltat, se pare, din rațiuni misterioase, impulsuri schizoide. Trăim acute crize identitare la nivel de indivizi. Nu mai știm cine sîntem cu adevărat, probabil din cauza unui interminabil exercițiu ipocrit. În sfîrșit, plîngem și rîdem, fără ezitări, aproape simultan, trecem, triumfal, de la bășcălia suculentă la grimasa lacrimogenă. Nu am o interpretare a acestui paradox, dar pot observa că problema nu e nouă și nici măcar legată exclusiv de spațiul public. Ea reprezintă o obișnuință a omului mioritic, extrem de flexibil, s-ar zice, în conduita zilnică. De aici, pesemne, și o anumită neîncredere pe care nu ne sfiim să o arătăm unii față de ceilalți. Sînt suspicios în raport cu alteritatea, întrucît, cunoscîndu-mă pe mine însumi, cu întregul meu spectru de defecte ireversibile, am, implicit, și certitudinea lipsei ei de onestitate. Mă rog, eufemistic spus, de „statornicie“. „Identitară“, se înțelege.

Conversația mi-a amintit un episod de acum aproape două decenii. Andrei, băiatul meu, avea pe atunci aproximativ un an și jumătate, doi ani. Începuse să facă primele propoziții, eliptice încă, însă articulate suficient pentru a transmite mesaje neechivoce. Învățase un mic truc. Sesizase, cu destoinică percepție infantilă, că, de cîte ori răcea, îngrijorarea celor din jur căpăta aspect de alintătură fără margini, pasibilă de satisfacerea tuturor dorințelor lui, oricît de năstrușnice. Prin urmare, uneori, se dădea „lovit“ de viruși, fără să aibă, în realitate, ceva. Rostea scurt: „Tata (sau mama, după caz), buba!“ și indica ferm, cu degetul arătător, gîtul. După instalarea oficială a „suferinței“, se succedau, metodic, solicitările diverselor favoruri și privilegii. În plus, înțelesese și că bunicii erau mult mai toleranți în întîmpinarea fanteziilor sale ludice, în asemenea clipe, așa încît, treptat, în propoziția buclucașă, s-a mai strecurat un termen: „Tata, buba, mome!“ Din motive pe care nu le voi putea explica niciodată, cuvîntul mome îi desemna pe bunicii paterni (locuitori în Iași), constituind semnalul clar că dorește să-și oblojească „viroza“ la ei acasă. Cum, la vremea respectivă, îmi scriam teza de doctorat, acceptam, cuminte, „tîrgul“ și îl plasam pe micul personaj „gripat“ alor mei.

Într-o dumincă dimineață, aud placa și, fără să-l mai „studiez“ în gît, pentru eventuala roșeață ori, Doamne ferește,  pentru „punctele albe“, îl iau și cobor, uitîndu-mă după un taxi (cu salariul de asistent universitar, de la jumătatea anilor ’90, mașina proprie îmi părea echivalentul unei călătorii interstelare). Noroc chior. În pofida week-end-ului și a momentului matinal, un vecin de scară – taximetrist – aștepta plictisit clienți insomniaci. S-a bucurat enorm cînd am urcat în mașina sa. „Dom’ profesor, ce onoare! Mă bucur să vă revăd. Ce faceți? Vă citesc la ziar în fiecare miercuri (aveam un editorial săptămînal în cotidianul ieșean Monitorul, n.m.). Și eu, și soția. Academic, dom’ profesor, ce mai! Sîntem foarte mîndri să fim vecini.“ Stingherit, am dat‑o pe timpul ploios de afară. Nici o șansă. Discuția „intelectuală“ se declanșase și nimic nu o mai putea opri. M-a întrebat de Eco (citise nu știu unde că sosise la Constanța – „Cum, dom’ profesor, chiar a venit?“). S-a declarat optimist că, finalmente, a ajuns un universitar președinte (era după alegerile din 1996). „Poate se mai civilizează și neamul ăsta țopîrlan al nostru, dom’ profesor! Numai mîrlani peste tot! Unde e educația? Cum naiba să ne primească ăștia în NATO? Sîntem primitivi, domnule!“

Șoselele erau absolut pustii. Deodată, la o intersecție, un Ford rablagit a ieșit în fața Tico-ului nostru, fără să acorde prioritate. Infracțiunea nu a fost deosebit de gravă, avînd în vedere distanțele dintre automobile (rezonabile) și vitezele mici de circulație. Totuși, vecinul meu și-a pierdut subit mințile. A luat urma „agresorului“. A deschis geamul și, fluturînd în aer pumnul, s-a apucat să înjure înfiorător, cu urlete disperate și scuipături încrîncenate în ploaie. Destin necruțător: cele două mașini prind roșu la un semafor și n-au încotro, trebuie să oprească. Ce face șoferul nostru? Înhață o bîtă de baseball de sub banchetă și iese, îndreptîndu‑se amenințător către Ford. Inspirat, conducătorul auto „infractor“ a stat înăuntru, pitit lîngă volan ca un pui de rîndunică. Asta l-a temperat cumva pe taximetrist, care s-a limitat doar la ridicarea spasmodică a bîtei, de cîteva ori, deasupra parbrizului „advers“, fără să lovească. A suduit însă pentru cîteva generații întregi de scandalagii. Apoi, a revenit relaxat în Tico și, privindu-l cu simpatie pe Andrei, i-a spus: „Așa să fii și tu, puiu’, cînd ești mare! Viteaz. Să le spargi moacele la toți!“ Întorcîndu-se ulterior la dialogul cu mine, a comentat: „Cum vă ziceam, dom’ profesor, absența educației și a civilizației – asta ne omoară cu zile pe noi, românii!“

Am coborît în fața blocului alor mei cu picioarele înmuiate de intensă trăire psihică. L-am ridicat în brațe pe Andrei, care a surîs și a silabisit ghiduș, ducîndu-și arătătorul la cap: „Tata, nenea, buba!“ Am tresărit, pentru că tocmai realizasem intrarea unui nou lexem în vocabularul lui – nenea. Astăzi, rememorînd scena, tresar la gîndul diagnosticului atît de precis pe care i l-a pus vecinului taximetrist. Lucru, în fond, firesc pentru un viitor medicinist.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.