Puciul de la turci

Greu de descifrat ce anume s-a întîmplat cu adevărat în timpul loviturii de stat din Turcia. Un grup de militari rebeli a încercat să preia puterea cu ajutorul armelor – un puci soldat cu multe victime, printre care şi civili. Acest „război“ care a durat o noapte are un învingător clar: preşedintele Recep Tayyip Erdogan, pe care capitalele occidentale l-au susţinut în timpul confruntărilor şi în zilele imediat următoare puciului. Aceiaşi lideri europeni atrag însă atenţia asupra înăspririi unui regim oricum dur, asupra recursului la forţă din zilele de după lovitura de stat. „Lovitura de stat ratată nu e un cec în alb pentru epurările“ avute în vedere de Erdogan, a spus şeful diplomaţiei franceze, Jean-Marc Ayrault. Totodată, el a mai spus şi că ar trebui cu toţii să ne punem întrebări despre fiabilitatea lui Erdogan în lupta împotriva terorismului. Preşedintele american Barack Obama a afirmat că este „nevoie vitală“ ca toate părţile implicate să acţioneze doar în limitele statului de drept. Iar pentru Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi de securitate Frederica Mogherini, „cea mai bună modalitate de a înfrunta dificultăţile prin care trece Turcia e respectul legii, al statului de drept şi democraţia“.

Adevărul este că Turcia lui Erdogan era, şi înainte de puciul eşuat, departe de normele democraţiei occidentale. Recenta lovitură de stat îi va da preşedintelui turc noi argumente în vederea întăririi instituţiilor de forţă. Un semn clar în acest sens: atît premierul Binali Yldirim, cît şi preşedintele Recep  Erdogan au invocat posibilitatea reintroducerii pedepsei cu moartea pentru a-i pedepsi pe participanţii la puci. Reintroducerea pedepsei cu moartea ar însemna şi îngheţarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Mai mulţi lideri europeni, printre care şi cancelara Angela Merkel, au anunţat explicit acest lucru. Turcia ar putea fi eliminată şi din Consiliul Europei, organizaţie în care statele care au în continuarea pedeapsa cu moartea nu au acces. (Turcia abrogase „definitiv“, în 2004, pedeapsa cu moartea.)

Dar, dacă reintroducerea pedepsei cu moartea e doar o ameninţare belicoasă, o gesticulaţie retorică menită să stîrnească panică sau măcar teamă printre pucişti şi adepţii lor, întărirea regimului politic şi, în general, restrîngerea drepturilor civile constituie o realitate. Şi, dacă Occidentul s-a grăbit să taxeze afirmaţiile hazardate cu privire la pedeapsa cu moartea, el tace complice (în virtutea „neamestecului în treburili interne“) cînd vine vorba de demiterea a sute de judecători, suspendarea a mii de ofiţeri, arestarea a mii de cadre ale statului bănuite că ar avea legături cu puciştii. De asemenea, ridicarea imunităţii parlamentare a deputaţilor ar putea deschide calea unor abuzuri la scară largă şi ar putea duce la eliminarea opoziţiei.

O primă urmare a represaliilor regimului împotriva trădătorilor este blocarea unor angajamente mai vechi ale Europei. De pildă, promisiunea că turcii vor putea călători fără viză în spaţiul european. Însă vocile care condamnă aceste măsuri abuzive sînt prea blînde pentru a contracara „planul“ lui Erdogan. Pe de altă parte, izolarea Turciei de Occident nu va aduce mai multe libertăţi civile sau mai multă democraţie. Dimpotrivă!

Riposta lui Erdogan de după tentativa de lovitură de stat e atît de dură încît unii analişti se întreabă dacă nu cumva el însuşi ar fi înscenat totul doar pentru a-şi asigura o bază pentru eliminarea adversarilor. Fragilitatea puciului, pregătirea suspect de slabă a loviturii de stat, naivitatea cu care au fost alese „scenele“ de desfăşurare, abordarea amatoricească ar fi probe ale acestei teorii: unor înalţi ofiţeri li s-a inoculat ideea că ar putea reuşi o lovitură de stat, dar statul însuşi era pregătit deja să o reprime. În lumina măsurilor întreprinse pînă acum de puterea de la Ankara, scenariul pare tot mai plauzibil. Puciul eşuat cimentează sultanatul lui Erdogan.