NATO aşa cum trebuie

Uneori, inadecvarea noastră mă umple de nervi. De cele mai multe ori, însă, mă înduioşează. Aceste rînduri le scriu cu duioşie. Recent încheiatul summit NATO de la Varşovia va avea consecinţe imense în viitor. Copleşiţi de propria noastră micime, însă, nu le putem desluşi. Lumea, cu tot cu noi, merge înainte pe un drum despre care puţine se pot spune de pe-acum, un drum plin de imprevizibil, de pericole neaşteptate şi de provocări, un drum nesigur, dar inevitabil. Simţind frisonul necunoscutului, lumea democraţiilor se strînge în sine tot mai mult, se solidarizează, se articulează. Greu şi ezitant, desigur (doar ştim că democraţiile sînt nişte enorme inerţii), dar tot mai evident. Sensul profund al acestui summit este exact acesta: niciodată, din 1990 încoace, Alianţa nu a fost mai solidară, mai decisă, mai hotărîtă. Confruntată cu prea multe pericole deodată, NATO se adună laolaltă. Mai întîi, este reafirmat nu doar în discurs, ci, în planuri militare concrete, sprijinul american pentru securitatea Europei. NATO poate construi doar pe acest sprijin şi, spre exasperarea inamicilor, el există în realitatea trupelor şi tehnicii militare americane dispuse la graniţele de Est. Inamicii sînt mulţi: extra muros, o Rusie tot mai agresivă şi terorismul islamic; intra muros, decadenţă democratică, corupţie şi astenie axiologică, disponibilitate spre înţelegeri cu inamicul, defetism. NATO a înţeles că a venit vremea vigorii. Nici un alt document final al vreunui summit NATO din trecut nu este atît de aplicat, de serios, de cuprinzător şi de intens precum cel adoptat la Varşovia. Măsurile decise sînt, cu adevărat, puternice. NATO a devenit ceea ce trebuia, de multă vreme, să fie. Redobîndirea unui spirit ceva mai decis şi mai curajos este recognoscibilă în cîteva noi profilări. O să mă refer la două, deocamdată. Mai ales că una nu a fost deloc sesizată de presa noastră, iar a doua a fost prea puţin comentată.

Ceea ce nu s-a sesizat este creşterea apetitului militar al Germaniei. Se ştie, după al Doilea Război Mondial, Germania a fost supusă unor stricte limitări militare. De altfel, unul dintre cele trei scopuri ale NATO, anunţate într-o formulă memorabilă de cel dintîi secretar general al organizaţiei, a fost acela de a „ţine Germania jos“ (to keep Germany down). În plus faţă de restricţiile militare, lumea întreagă a avut grijă să apese continuu conştiinţa poporului german cu o enormă vinovăţie. Toate generaţiile germane de după 1945 au fost educate antimilitarist şi pro-democratic, evocînd mereu povara culpei uriaşe a poporului german pentru cele două războaie mondiale. Astăzi, Germania este condusă de cea de a treia generaţie de politicieni democraţi şi putem spune că efectul acestei educaţii se vede. Însă, chiar dacă a fost paralizată din punct de vedere militar, Germania a redevenit o mare putere economică. În Europa, e chiar cea dintîi. Apoi, odată cu aprofundarea proiectului Uniunii Europene, Germania a devenit lider politic de prim rang. În acest context, încet-încet, abia sesizabil, de cîţiva ani, Germania îşi exersează tot mai intens şi musculatura militară. După părerea mea, decizia luată la summit-ul NATO de la Varşovia referitor la punerea unuia dintre cele patru noi batalioane avansate sub coordonare germană (anume cel instalat în Lituania) înseamnă consacrarea revenirii Germaniei între marile puteri militare ale lumii. Repet, era firesc: o mare putere economică, o mare putere politică, nu mai vorbesc despre anvergura ei culturală, nu putea rămîne anemică din punct de vedere militar. Păcatele secolului trecut nu se uită, dar nici nu pot opri pentru totdeauna exprimarea puterii germane. Cu atît mai mult cu cît actuala Germanie chiar nu mai are nimic în comun cu acea Germanie rănită, revanşardă, oarbă, rasistă şi orgolioasă. În orice caz, NATO are mare nevoie de Germania acum. Tot în legătură cu creşterea importanţei militare a Germaniei trebuie pusă şi apropierea NATO de UE, formalizată acum de un document semnat de cele două organizaţii la Varşovia. Este, dacă vreţi, efectul noului gen de leadership german ce se va exercita în Europa de acum înainte.

Al doilea aspect interesant este accentul pus pe corupţie. Evident, mulţi comentatori sau politicieni autohtoni – mai ales cei implicaţi direct ori doar afectiv în anchetele DNA – vor critica acest accent. Ce are NATO cu anticorupţia? Are. Şi cu atît mai mult cu cît ţările care folosesc corupţia în scopuri agresive, de dominaţie şi control asupra altora, sînt tot mai active. Un guvern nu se învinge doar în alegeri, ci se mai poate îngenunchea şi prin cumpărarea unora dintre membrii săi. O armată nu se învinge doar în războaie, ci poate fi debilizată prin, de pildă, sufocarea ei cu materiale scumpe şi proaste cumpărate în licitaţii anume trucate sau prin vicierea procesului de selecţie a comandanţilor – anul acesta se împlinesc o sută de ani de la dezastrul de la Turtucaia şi n-ar fi rău să ne mai citim istoria ca să nu-i uităm lecţiile. În plus, de data asta, în NATO, genul de solidaritate impus de faimosul articol 5 din Tratatul Nord-Atlantic leagă pe fiecare aliat de celălalt. Dacă înainte de a intra în NATO efectul corupţiei în armată se consuma exclusiv în cadrul naţional, acum efectul corupţiei dintr-o ţară îi primejduieşte pe toţi aliaţii. Aşadar, este firesc ca reuniunea la cel mai înalt nivel a aliaţilor să fie atentă la regulile anticorupţie.

Pentru noi, însă, orizontul este un zid aflat la doi paşi de nasul nostru. După acest summit, am continuat să vorbim haotic şi lipsit de sens despre noi, de parcă summit-ul NATO trebuie să fie despre România. Nu se încheiase nici măcar prima lui zi, că o grămadă de-a noastră a anunţat deja că summit-ul e un eşec, pentru că „România nu a obţinut nimic“. Imediat, o altă grămadă a anunţat: „România şi-a atins obiectivele, am obţinut ce ne-am propus“. A început, apoi, o discuţie ceţoasă despre brigăzi şi batalioane, flote şi comandamente, din care nu se putea înţelege nimic. În general, înţelegerea summit-urilor NATO ca pe un fel de tîrguri unde trebuie să „obţii“ ceva de fiecare dată exprimă incapacitatea noastră funciară de a pricepe în ce fel de aranjament de securitate ne aflăm. În acest moment, cele mai ameninţate ţări din NATO sînt exact cele în care se vor avansa batalioanele nou create. Analiza riscurilor este limpede: primele posibile ţinte ale ruşilor sînt balticii şi, poate, polonezii. Prin urmare, acolo trebuie să opereze descurajarea. ­NATO nu este, totuşi, o bursă la care membrii licitează spaimele lor ca să vină ceilalţi aliaţi să îi liniştească.

Totuşi, indiferent dacă înţelegm ce e cu această Alianţă sau nu, să fim liniştiţi măcar din acest punct de vedere: NATO este ceea ce trebuie, chiar dacă noi înţelegem asta sau nu. Noi, ca de obicei, sîntem ceea ce putem fi. În plus, să mulţumim a mia oară bunului Dumnezeu că am apucat să intrăm în NATO.