Limitele unei congregaţii
Într-o vreme, am sperat că posturile naționale de știri, construite după modelul consacrat al CNN-ului sau BBC-ului, vor contrabalansa, prin rigoare, tabloidizarea ireversibilă a telejurnalelor de pe celelalte canale așa‑zise „comerciale“. M-am înșelat, evident. Goana după audiență și, implicit, mercantilismul neostoit al acestor trusturi de presă a făcut din ele niște oficine ale senzaționalismului ieftin – mai ieftin parcă decît însuși senzaționalismul din televiziunile generaliste. Paradoxal și tragicomic în același timp, astăzi, dacă doresc o minimă informare „audiovizuală“ asupra situației din țară, prefer mai curînd un scurt buletin de news transmis de PRO TV în locul emisiunilor echivalente de pe România TV, Antena 3, Realitatea TV, Digi24 și, pînă la un punct, chiar B1 TV (ultimului îi recunosc totuși efortul de a rămîne încă în zona ideii de jurnalism profesionist). În rest, un fel de isterie preapocaliptică pare să fi pus stăpînire pe altfel benigna, aș spune, îndeletnicire de a ține la curent populația patriei cu ce se mai întîmplă prin lume și acasă. De la strigătele disperate ale crainicelor/crainicilor care ne somează/imploră/conjură să rămînem nemișcați în fața televizoarelor, pentru că urmează ceva crucial (un anunț de importanță covîrșitoare pentru existența noastră, despre, eventual, debutul Armaghedonului pe Terra!), pînă la „burtierele“ („stroboscopice“) cu înspăimîntătoare breaking news, totul a luat o turnură grotescă, lipsită complet de tangență cu ziaristica.
Ce mă îngrijorează e faptul că, atunci cînd se naște un eveniment demn de prezentare, investigație și analiză, legat de care dorești și încerci, firesc, să afli cît mai multe, jurnaliștii speculează pervers interesul tău legitim, prinzîndu-te într-o capcană a intoxicării, de unde nu mai ai cum să ieși întreg la minte. Un exemplu recent: moartea patronului de la Hexi Pharma. Contextul a fost, desigur, bizar, dar datele imediate indicau, destul de precis, probabilitatea sinuciderii. Ei bine, televiziunile au reușit, în doar cîteva ore, să țeasă atîtea scenarii oculte, cu „argumente“ atît de convingătoare, încît și cel mai onest spectator a alunecat, cred, rapid în „conspiraționită“ acută. Mortul nu era Condrea ori, dacă era, el fusese ucis. Mașina nu apărea pe nici o filmare rutieră din aria accidentului. Martorii tragediei nu existau, erau inventați. Automobilul a fost „plantat“, urmele „șterse“, rudele reduse la „tăcere“ ș.a.m.d. După un timp, nu aveai cum să nu bănuiești ceva dubios în toată afacerea. Știriștii își făcuseră așadar treaba. Îți spălaseră creierul și îți anihilaseră voința. Peste vreo patru zile, reprezentanții instituțiilor specializate (parchet, legiști, criminaliști) au transmis comunicate oficiale, cu precizări clare. A fost neîndoios sinucidere. Victima a trecut de nenumărate ori – fiind filmată! – pe lîngă copacul fatal (își pregătea lovitura de grație). Martorii erau oameni cu acte în regulă, iar decedatul din mașină corespundea neechivoc, prin ADN, cu nefericitul Condrea.
Mă așteptam ca nebunia „scenaritei“ să înceteze subit. Da’ de unde! Talk-show-urile de „investigații“ au devenit și mai feroce în presupuneri abracadabrante. În fond, ar fi trebuit să ne așteptăm. Lucruri similare se mai petrecuseră și cu alte „subiecte“ din trecut. Concluziile celor abilitați să se pronunțe în astfel de cazuri nu valorează nici cît o ceapă degerată în ochii televiziunilor. „Povestea“ lor continuă întotdeauna pînă la saturația saturației. Anchetatorii sînt aserviți, medicii mincinoși, juriștii corupți, politicienii vînduți. Cine se ambiționează să urmărească „analizele“ canalelor de „știri“ autohtone, pe o temă inițial controversată, însă ulterior lămurită de expertizele legale, nu poate ajunge decît la o singură concluzie logică: întregul univers (în fine, cu excepția integrilor ziariști denunțători!) este „mafiotizat“. Rețelele oculte au penetrat toate structurile societății românești, instituțiile, în integralitatea lor, funcționează numai pentru sistemul crimei organizate. În afacerile oneroase, s-ar implica, prin urmare, in corpore, toți doctorii, toți polițiștii, toți juriștii, toți funcționarii și toți administratorii, fie ei mai mari sau mai mici. Raționamentul de mai sus nu poate fi evitat, întrucît, spuneți și dumneavoastră, cum altfel ar putea fi mușamalizate asemenea episoade de maximă vizibilitate publică? Cum altfel să te joci cu zeci de milioane de cetățeni (marionete în mîinile unui diabolic de îndemînatic păpușar)?
Nu pot conceptualiza contextul, pur și simplu. Cum să reușești să omori pe unul în locul altuia, aruncîndu-l, cu tot cu mașină (de unul singur!), într-un copac? Cum să-i declari mai apoi altă identitate, prin contrafacerea probelor ADN, și cum Dumnezeu să-i mai determini și familia să conlucreze la duioasa ficțiune mafiotică? Pentru realizarea „crimei perfecte“ la acest nivel, ai nevoie de colaborarea și, nota bene, loialitatea a zeci de mii de indivizi. Ar fi posibil, bineînțeles, dacă toți ar aparține mecanismului mafiotic. Dar ce sens ar mai avea atunci „beneficiile“ apartenenței la „ocultă“? Cum să împarți „tortul“ avantajelor la atîția oameni, cum să te bazezi mereu pe vasalitatea lor necondiționată? Accept că aș putea fi eu naiv și că varianta de mai sus e valabilă. OK, dar, dacă așa stă treaba, îndrăznesc să fac „o propunere modestă“, à la Jonathan Swift: vă rog să permiteți ca, de acum înainte, întrunirile periodice ale congregației mafiotice românești să se țină pe marile stadioane ale țării! Ar avea televiziunile ce să transmită live, iar noi la ce să căscăm ochii…
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.
