Despre aşteptări

Cred că aşteptările pe care le au oamenii de la mine au crescut mult prea mult în ultimele luni. Exact de cînd m-am procopsit şi sînt demnitar. Şi bănuiesc că nici nu sînt singurul în situaţia asta.

Prin cele de mai jos încerc să răspund cîtorva dintre aceste aşteptări.

Din decembrie 2015 nu m-am mutat în palatul Buckingham şi nici nu am făcut schimb de sînge sau de sfîntul spirit cu regina sau prinţul moştenitor. Nu am avut nici o epifanie şi nici nu mă simt inspirat divin. Nu s-a activat gena lui Einstein în mine şi nici nu îmi funcţionează o nouă parte de creier care să îmi permită să rivalizez cu atotştiutorii televizişti ai României.

Sînt probabil un pic mai prost decît am fost, ţinînd seama că am foarte multe pe cap, că orele de serviciu sînt mult mai multe decît erau şi că nu mai apuc să citesc cît obişnuiam.

Nu m-a lovit nici inspiraţia lui Ghiţă în afaceri, nici sociopatia lui Ponta, orbeala lui Tăriceanu sau studioşenia doctoranzilor lui Oprea. În mod sigur nu s-a trezit în mine nici diplomaţia lui Kofi Anan.

Nu am reuşit să învăţ cele ţşpe mii de legi, ordine, ordonanţe care sînt relevante pentru poziţia mea şi nici nu am devenit gurul absolut al resurselor umane aşa încît să pot să transform în trei luni un minister în criză permanentă într-unul performant.

Nu am devenit nici specialist în modă, nici prietenul lui Botezatu şi nici nu mi‑am schimbat gusturile estetice nu prea sofisticate. Nu am reuşit nici măcar să mă adaptez să am maşină de serviciu, şi am renunţat la ea de tot după ce am aflat cît costă pe zi. Şi tot nu simt vreo plăcere la încercările de pupincurism care mă vizează.

Nu mi-am schimbat în mod semnificativ opiniile şi tot mi se pare absurd să mă duc la televizor şi să mă dau deştept vorbind despre orice, de la Elodia la rolul ­NATO în secolul 44. Nu m-a lovit nici răzgîndeala lui Băsescu şi nu am nici un gînd, dar absolut nici un gînd să acced în funcţie sau să devin membru al vreunui partid politic.

Din decembrie nu m-am schimbat mai deloc. Încă mă înfricoşează calitatea televiziunilor de „ştiri“ şi nu reuşesc să înţeleg rostul unei bune părţi a clasei noastre politice. Şi nici al lui Fuego.

Cînd am decis că vreau să ajut şi mi‑am asumat riscul şi onoarea să lucrez la cancelaria prim-ministrului şi mai apoi ca secretar de stat, părăsind o slujbă unde eram fericit şi apreciat, nu mi-a trecut deloc prin cap că brusc o să trebuiască să pretind că sînt din os domnesc şi că nu am nici o legătură cu taică-meu alcoolic şi cu maică-mea romnie şi că, pe lîngă Valeriu Nicolae, mă mai cheamă şi Caius al XVII-lea şi nu Ciolan.

Faptul că tot ce scot pe gură o să fie dintr-odată o expresie a existenţei milenare a boborului, că judecăţile mele de valoare or să fie demne de citat lîngă Rawls şi Amartya Sen şi că orice voi spune va exprima opinia întregului Guvern şi e obligatoriu să aibă consensul naţiunii sau măcar al televiziştilor importanţi, nu au fost lucruri trecute în fişa postului la numirea mea.

Nu mi-am imaginat că dacă sînt parte dintr-un guvern o să fiu brusc responsabil de orice inepţie spusă de oricare alt demnitar sau că asta o să mă ferească să am sau să îmi exprim propriile mele idei, incluzîndu-le pe cele mai mult sau mai puţin tîmpite (desigur, cu riscul asumat de a fi dat afară).

Deşi mi-aş dori tare mult să încerc chestia cu mersul pe apă şi înmulţitul peştilor şi a vinului (asta în memoria tuturor rudelor decedate eroic din cauză de ciroză) nu am devenit nici sfînt, nici cu pile sus, sus‑puse, capabile să rezolve orice.

În mod neaşteptat, biroul de la minister nu are proprietăţi magice şi nu reuşesc să ştiu toate lucrurile care se întîmplă în ţară şi – mai grav – nu am, personal, soluţii pentru toate problemele care apar. Lipsit de puterea premoniţiei, nu pot nici să spun ce se va întîmpla după ce va pleca Guvernul tehnocrat şi nici dacă ceea ce am făcut va avea efectul scontat. 

Merg cu metroul nu pentru că brusc m‑a lovit modestia, ci pentru că este cel mai rapid mijloc de transport în Bucureşti şi pentru că asta fac de cînd m-am mutat în Bucureşti. 

Faptul că în trecut am greşit, nu de puţine ori catastrofal, atît în viaţa mea personală, cît şi în cea profesională, nu s-a anulat în momentul în care am intrat în Guvern. Articolele pe care le-am scris înainte de a fi demnitar nu au fost scrise de altcineva şi nici nu îmi doresc să le şterg, chiar dacă unele dintre ele mi se par acum fie proaste, fie prea agresive. E terapeutic pentru mine să îmi amintesc că sînt capabil să scriu idioţenii.

Îmi face mult mai mare plăcere să mă duc să mă joc sau să fac teme cu puştii din Ferentari decît orice altă sindrofie în fiţe la care sînt invitat în calitatea mea oficială. După 7 luni de Guvern, nu am o soluţie magică pentru a transforma România în Norvegia.

Este drept că acum sînt mai convins că Dacia a fost cea mai minunată chestie, că – mai nou – îmi răcneşte periodic Decebal în vene, spre deosebire de domnul Traian, care se implică civilizat şi demn în discuţiile piticilor din cap. Totuşi, nu mi-am schimbat fundamental părerile despre multiplele probleme pe care România le are, şi mai ales cele cu rasismul, violenţa domestică şi xenofobia. 

În mod sigur sînt oameni mai buni profesional decît mine, care ar fi mult mai buni în poziţia mea. Probabil că sînt cîţiva şi în ministerul unde lucrez. 

Funcţia nu mă face mai bun sau mai deştept decît am fost. Doar un pic mai obosit şi mult mai conştient de limitările pe care le am. 

Valeriu Nicolae este secretar de stat la Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vîrstnice.