Gîlceava arheologiei cu bugetul

Simpaticul monolog al lui Hamlet ar fi căpătat o șansă la universalitate dacă ar fi început cu o întrebare într-adevăr importantă, anume: cum să faci o treabă decentă cu un buget indecent? Dacă nu citiți rubrica asta pentru prima oară, știți că voi alege ca exemplu organizarea unei săpături arheologice. În cercetarea de teren sau de laborator în general, există de obicei o întrebare preliminară, anume: am dreptul să mă apuc de treabă cu un buget atît de mic încît, după toate scamatoriile și improvizațiile pe care va trebui să le fac, nu se va putea pune bază pe rezultatele mele? În cazul strict al arheologiei, întrebarea e și mai acută, pentru că, evident, arheologia distruge o resursă – urme vechi de locuire umană – care nu se reînnoiește. Oamenii de acum patru milioane de ani nu mai lasă urme de pași în cenușa vulcanică, iar stupii din epoca fierului (cum sînt cei de la Tel Rehov) n-au nici o șansă de a se înmulți. Dacă îți dai seama că n-o să ai cum să extragi suficiente informații din situl respectiv, nu te apuci să faci o gaură uriașă în pămînt, pe care o pot face alții mai bine echipați altădată – așa cum un chirurg care nu are condiții pentru operație o să trimită pacientul la un spital mai bun. (Afară de cazuri de urgență – adică ori faci tu ce poți, ori excavatoarele de la drumuri și poduri rezolvă pe loc afurisitul de sit, respectiv ori îl îmbeți tu pe pacient și îl tai la lumina brichetei, ori moare.) Ca și în medicină însă, statul oferă o cauționare tacită a cîrpelii în punctele esențiale, prin însăși punerea la dispoziție a unor bugete și a unor autorizații de a-i da bătaie cu acele bugete. Ți se dau, să zicem, 980 de euro și liber la cercetat ruine romane. Fă ce știi, pe mine nu mă interesează. Mai sînt și cazuri de arheologi care refuză să pună cazmaua în pămînt pe situri neamenințate în condițiile astea. Ele sînt foarte rare totuși, și nu pentru că arheologii n-ar înțelege implicațiile etice ale săpăturii, ci pentru că sînt prinși într-o rețea de obligații complexe, de pildă față de perpetuarea breslei și propria supraviețuire socială. Și atunci ajung pe șantier cu cei 980 de euro și cu studenții plini de speranțe și încearcă să‑l facă pe dracu-n patru cu rigla și compasul. Mă uit acum pe o listă de materiale necesare pe săpătură, pe care am alcătuit-o în 2011, în calitate de consultant pentru universitatea din Boston, care se pregătea să înceapă un șantier nou pe malul lacului Marmara, în ceea ce era în antichitate Lydia. Vizitasem situl atunci (numit de hitiți Maddunassa) pentru a stabili locul primelor secțiuni în vara următoare, pe o acropolă fără stratigrafie adîncă. Și acum hai să tăiem de pe lista de trei pagini trimisă de mine directorului de săpătură. Primele două chestii sînt chiar niște fandoseli. Începusem cu trusa de prim-ajutor, dar la fel de bine putem să sperăm că nu are loc nici un accident. Apoi urma toaleta ecologică… Păi, dacă neanderthalienii ar fi folosit toalete ecologice, se mai impuneau ei în fața omului de Cro-Magnon? Cum, au fost de fapt complet eliminați de omul de Cro-Magnon? E, și doar nu i-ar fi salvat toaleta ecologică?! Mai departe vin uneltele. Mare parte din ele pot fi înlocuite cu forța brațului și cîntece ritmice. Truele forjate, nu sudate – prostii, le vom folosi mai cu grijă. Roabe cu roți pneumatice, nu de cauciuc plin – le înlocuim cu cîteva găleți. Izopren pentru lucrat în genunchi – dar pe noi nu ne îngenunchează munca. Ciocan, cuie, sfori și sîrme de toate tipurile – găsim noi pe-acolo, ne descurcăm… Pensule pentru vopsit, pictat și machiat, periuțe de dinți, sondă dentară, instrumente de detartraj, bețișoare chinezești, seringă (care își au, toate, locul în trusa de unelte, mai ales în arheologia funerară) – măcar să găsim noi chestii care trebuie bibilite! Renunțăm și la scara de 5 m, la baldachin, la vermorel, la aparat de flotație etc., pentru că ocupă spațiu. Ideea e clară, ajungi pe șantier cu un minimum de materiale, dar cu o atitudine pozitivă. În științele cu dimensiuni tehnice, lucrul fără instrumentele potrivite e, ce-i drept, echivalentul șarjei în izmene împotriva mitralierelor. Dar ce să faci, cînd întregul tău buget pentru campanie ar acoperi doar patru-cinci datări cu C14 și absolut nimic altceva?

Cred că aici pot încerca să dau un răspuns la întrebarea cum poți să faci o treabă decentă cu un buget indecent. Nu zic că e răspunsul corect, dar e răspunsul pe care îl dau mulți din colegii mei din arheologia românească, de la profesorii mari la tinerii cercetători: mai pui tu de la tine. Pentru că ți-e rușine să faci o treabă de mîntuială. Ți-e rușine de tine și de oamenii cu care lucrezi și de locul unde lucrezi. Și-atunci pui bani: mai cumperi tu cinci lopeți, faci drumuri cu mașina ta, pe care nu ți le decontează decît sfîntul Ieronim și sfînta Elena, tradițional considerați protectorii arheologilor (deși, în general, refuză să semneze ca garanți cînd arheologii vor să-și ia un apartament). Pui lucruri: folosești laptop-ul și aparatul tău foto. Pui timp: faci vizite de pregătire ca să nu plătești pe cineva să le facă, sau stai tu și prelucrezi baza de date, ca specialistului GIS pe care îl plătești să îi rămînă cît mai puține de făcut. În fine, dar esențial, îți arunci în joc toți prietenii sau cunoștințele, pentru ca și ei să contribuie cu bani, lucruri, timp, sau alți prieteni sau cunoștințe, astfel încît să mai peticești ceva pe ici-colo: o analiză pe gratis, o consultanță pe fugă, un sac de ciment, o cartelă Vodafone, o stație totală (da, pentru că poți să ai și noroc chior, dacă muncești suficient pentru el). Ceea ce ar trebui să aibă loc prin instituții, formalizat, reglementat, se mai întîmplă pînă la urmă, cît de cît, pe căi informale, prin diligențe mai mult sau mai puțin prietenești și cu un consum nervos de ți se arde centrala de apartament. Am încercat de mai multe ori să explic asta colegilor de la universități germane sau americane. Dar am cu cine discuta? Ăștia sînt de-ăia care folosesc toaleta ecologică.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.