Un decalog sau mai multe? (XIII)
Există, în orice proiecție curriculară, în articularea oricăror politici publice privind educația, un reper fundamental, formulat cel mai adesea sintetic, deloc „tehnic“, pe care obișnuim să‑l parcurgem în diagonală, zorindu‑ne către „miezul“ problemei: ce materii, cu cîte ore fiecare, ce competențe, ce informații ș.a.m.d. Acest reper se cheamă „profilul absolventului“. El ar trebui să exprime, în cuvinte puține, dar elocvente, cam cum am dori să arate tinerii pe care ne propunem să-i formăm, să-i educăm, după ce acțiunea noastră, a educatorilor, asupra lor se va fi încheiat. „Profilul absolventului“ sintetizează un set de valori cărora o anume societate le acordă girul ei de încredere, dorința ei de prioritizare în raport cu alte valori concurente.
„Decalogul“ lui Solomon Marcus s-a articulat, chiar dacă doar subînțeles, pe un atare „profil“, pe care propunătorul ni l‑a sugerat spre reflecție. Cele zece „nevoi“ identificate nu derivă din studii psiho-pedagogice sau sociologice, ci din nevoia autorului de a promova, pătimaș și elocvent, valorile în care a crezut de-a lungul întregii vieți.
Și eu mi-aș dori ca sistemul nostru de învățămînt să formeze „clone“ ale minunatului om care a fost Solomon Marcus. Este el capabil de așa ceva? Teoretic, ar putea fi. Întrebarea esențială e însă alta: își dorește societatea românească așa ceva? Simplificînd un pic lucrurile, din rațiuni euristice, se poate observa că „profilul absolventului“ visat de Solomon Marcus corespunde valorilor modernității, în vreme ce societatea românească, căruia i‑ar fi destinat, e un melanj deconcertant de pre- și postmodernitate.
Reperul cardinal în „decalogul“ lui Solomon Marcus este autonomia persoanei. Individul vrea să-și ia viața în mîinile proprii și să-i dea sensul pe care îl consideră nimerit. Vrea să se dezvolte, să afle, să înțeleagă. Nu ia automat de bun ce-i spun alții. E dispus să riște, să piardă, urmîndu-și drumul. Ia jocul în serios, nu doar în joacă. Vrea să descopere cine este și să-și afirme, prin aceasta, dreptul de apartenență la umanitate. Aspiră către șlefuirea spiritului, ceea ce-i conferă șansa depășirii condiției proprii.
Atît din perspectivă pre- cît și postmodernă, autonomia persoanei stă sub semnul întrebării. În premodernitate, sensul vieții e dat de tradiție, de cutumă, nu e rodul căutării individuale. În postmodernitate, el devine aleator, reflex al împrejurărilor cu care insul se confruntă de-a lungul existenței. Cea dintîi recomandă rigiditatea obedientă, cea din urmă maleabilitatea dezinvoltă. Cum să faci o medie între ele?
Nevoia de conservare e deopotrivă apanajul vremurilor în care viața era gîndită ca o permanentă expunere la risc, la primejdie, și al entropiei existențiale contemporane, în care, cum zice sloganul, „anything goes“: orice e permis, deci totul e aidoma.
„Răspunsuri“, „siguranță“, „certitudine“, „încredere“ și-au dorit și oamenii „vechiului regim“, trăind în medii impredictibile, dominate de arbitrar, dar își doresc și oamenii prezentului hiperreglementat, atît de prolific în a emite norme de conduită și de bogat în informație încît nu supraviețuirea, ci viețuirea devine problematică. Jocul e joacă în orizontul ethos-ului sever premodern, dar și prin prisma nonșalanței postmoderne. Despre identitate, ce să mai spun? Că ea se definea odinioară prin atribute generice, colective – de sex, de rasă, de religie, de apartenență la comunitate –, se știe. Că ultimele vreo cinci decenii s-au întrecut în a proclama „moartea subiectului“ iarăși se știe. „Nevoia de impersonal și de insensibil“ consună cu norma prevalenței cutumei și cu istoria clasicizantă a conflictului între pasiune și datorie, pe de o parte, și cu semnalele de alarmă privind atomizarea și dezumanizarea societăților supuse traumelor globalizării pe de cealaltă parte. Lipsa de apetit a insului obișnuit pentru ceea ce s-ar numi „cultură“ reunește și ea epoci diferite, față de care, de exemplu, proiectul humboldtean al universității, ca instituție prototipică a modernității, pare să marcheze o paranteză temporală. După ce veacul al XIX-lea a adus cu el aspirația unui învățămînt generalizat de minimum patru clase, azi, cînd ponderea medie a perioadei dedicate studiilor în viața unui om a atins cote fără precedent, cultura umanistă e în continuă pierdere de teren în educația formală. Cu titlu de exemplu, îmi amintesc cum un reformator din off al învățămîntului nostru propunea eliminarea studiului literaturii din școli: timp irosit. Cît despre nevoia de imanență, ea aduce în prim-plan chestiunea mai complicată a „secularizării“ transcendenței, căreia modernitatea i-a găsit numeroși pretendenți – doctrinele ezoterice, poezia, muzica etc. – pînă la a nu-i mai păstra nici un loc al său.
Nu vreau, prin considerațiile anterioare, să mă raliez vreunei viziuni a postmodernității – a contemporaneității – înțelese fie ca o recrudescență a Evului Mediu într-un alt ambalaj tehnologic, fie ca o alarmantă cădere în timp. Nu e locul aici pentru trimiteri bibliografice. Dacă judecățile mele se potrivesc sau nu vremurilor actuale, pe teren autohton, cititorul va să judece singur.
Ce vreau să spun este doar că mi se pare destul de dificil să accedem la un „ideal educațional“ consimțit într-o Românie profund divizată de mentalități și credințe diferite, adesea nici măcar conștientizate ca atare. Și de-ar fi vorba doar de un clivaj între generații! Nimeni nu știe ce și cît a preluat tineretul nostru postmodern din zestrea premodernă a părinților lor, educați și trăiți în comunism. Sau poate nu-i știu eu pe cei care știu.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
