De ce e fain Castelul Electric?

În primul rînd, pentru că e autentic. Știe ce vrea să spună, dar a învățat foarte repede și cum să o facă. Iar premisa autenticității a contat mult. Cînd povestea începe ca peste tot pe lumea asta, cu niște băieți într-un garaj sau într-un bar, lucrurile capătă din start botezul șansei de a deveni legendă.

Pentru că a reușit să dea naștere unui fenomen. Castelul Bánffy de la Bonțida – ce-a mai rămas dintr-un parc de o frumusețe rară, poveștile acestor locuri, adormite în pereții obosiți ai castelului sau dizolvate în aerul de deasupra caselor –, dar și satul de reședință al comunei, deci toate văzutele și nevăzutele acestui loc s-au regrupat cumva în coerența unei povești noi, care le readuce la statutul de spațiu viu. În mare, toată încapsularea asta a unor așchii din trecut, depuse într-un relicvariu cu leduri colorate și difuzoare din care iese muzică, sună romanticoido-postmodern. Dar articularea lucrurilor concrete, în lumea a ceea ce este, de fapt, România de la ora asta, vine din alt film. Cel pe care îl trăim cu toții, zilnic. A izbuti să ieși din hiperrealitatea asta, care bate orice zvîrcolire a ficțiunii, e o uriașă performanță. Cu alte cuvinte, e mare lucru să depășești birocrația în toate stările ei de agregare, delirurile înțelepților și binevoitorilor, dar și măștile a ceea ce numim, în mare necunoștință de cauză, „politică“ sau „administrație“. 

Pentru că a depășit cu grație un prag extrem de greu de trecut. Cel al provincialismului. Nu doar al unuia românesc. Există un provincialism universal, cu toate drăgălășeniile și urîțeniile sale. Castelul Electric și-a găsit culoarul pe care luminează, pentru că și-a construit o filozofie simplă și mobilă. Iar cînd s-a inspirat din alte locuri, n-a copiat tembel. N-a scos peștișorul exotic din acvariul cu instalație de oxigenare și cu plante alese atent, ca să-l mute entuziast în borcanul în care s‑au ținut murăturile. Așa se face că, odată ajuns la Bonțida, în zilele în care locul acela e băgat în priză și devine un univers, descoperi ceva tulburător. E așa cum ai văzut prin alte locuri – sau poate chiar mai bine! –, dar te gîndeai că la tine acasă n-o să fie posibil niciodată așa ceva. Iar aerul acestui peisaj nu e unul scremut, nu e ca bietul fost milițian din sat, pe care pui uniforma polițistului din Beverly Hills. E chipul unui lucru bine făcut – atenție, vă rog, potoliți-vă, nu e nici o aluzie aici! – care a crescut atît de mult, încît își permite să lucreze altfel la detalii. Adică nu le pune acolo ca să fie. Lucrurile, pur și simplu, se potrivesc. Vezi ce-ai văzut prin alte locuri, dar totul e firesc și e la tine acasă. 

Pentru că are deja un public. Niște zeci de mii de oameni, care stau într-o ploaie cruntă și într-un noroi greu de descris, lălăindu-se între scene sau între toate punctele unde se întîmplă cîte ceva. Da, sînt și unii care n-au nici o treabă cu ce‑i acolo. Vin doar pentru că… e un loc unde vine lume. Da, apar și cocalari de toate soiurile, făcînd parte și ei dintr-o faună extrem de diversă. Vezi și „puștime“ ruptă de beată, vezi de toate. Dar e normal. Așa e peste tot. Ce e important e că publicul real se vede foarte bine. E publicul pe care Castelul și l-a cîștigat. Nu pentru că e cool să stai în ploaie și în noroi, ca să pui poze pe Instagram și să te rupi în figuri pe Facebook. Ci pentru că s‑a articulat un spirit al acestui spațiu, un „vaib“, cum ar spune unii. Și, da, în zona unde se poate mînca, la fel de bine ca la baruri, mai vezi fețe care nici măcar nu se chinuie să joace un rol, ci vor doar să te tragă în piept, să facă bani azi, în cinci minute cît într-un an. Dar nu ei sînt regula. Și, la fel, de-ăștia vezi peste tot. Nu excepțiile astea fac peisajul care, în rest, reușește enorm. Izbutește să articuleze, din detalii mai mici sau mai mari, o lume fascinantă.

Pentru că nu doar felul în care arată e foarte spectaculos, ci pentru că substanța începe să depășească forma. Jandarmii, echipajele SMURD, angajații unor firme care se ocupă cu ordinea nu sînt doar de decor. Toaletele sînt un vis. Nu sînt doar o bifare pe un tabel cu lucruri obligatorii, ci o dovadă de respect autentic pentru plătitorul de bilet. Felul în care le lasă unii compatrioți – sau alții, veniți de aiurea, care nu-s puțini deloc – e un coșmar. Punctele de atracție, că-s baruri, că-s locuri de ascultat muzică sau că‑s locuri de „joacă“, toate au un ceva al lor, care contribuie la Marele Ceva al acestui spațiu. E un Ceva în care poți să rătăcești mult și bine, să te umpli de atmosfera lui unică. Sînt oameni mulți care, pur și simplu, se îmbracă pentru Electric Castle. Se exprimă cumva, în limbajul acestui spațiu, contribuie perfect natural la spectacolul general.

Pentru că lumea care stă la multele mii de corturi dă inima Castelului. Tot puhoiul ăsta de lume, din toate colțurile țării și de prin alte colțuri ale planetei, ei sînt o parte esențială din autenticitatea fenomenului. Ei sînt cei care stau zile întregi în ploaie și noroi, zicînd, printre hohote de rîs, că sînt la „Castelul Hidroelectric“. În condițiile astea, chiar și într-un an în care numele de pe afiș nu sînt colosale, spiritul acestui fenomen își vede de treaba lui. Chestia asta nu e clonabilă. 

(continuarea în numărul următor)