EDITORIALE ȘI OPINII

Halep ar fi vrut să poarte drapelul la Jocuri fără să ştie exact dacă va participa, ceea ce în sine e colosal. Şi Neagu a dorit să ducă tricolorul. Pînă la urmă, a fost aleasă Ponor, cu scrîşnete. Drăgulescu a explicat că titlurile ei olimpice au recomandat-o, la care Simona a răspuns că nu există nici o lege în acest sens.

N-au profitat de angajarea lor politică, au suportat consecințele discretei sau văditei lor disidențe, au făcut mult mai mult bine decît rău. În conștiința unor astfel de oameni s-a dat – și se dă încă – lupta dintre compromis și curaj, dintre supraviețuire și sacrificiu, dintre speranță și tragedie.

Dincolo de această acaparare a spațiului public, legitimă pentru unii, enervantă pentru alții, se află mult mai mult: o întreagă așezare în spațiu a individului și a vieții sale intime. Căci grădinițele cu pricina nu sînt doar proprietatea (abuzivă) a unora, ci și identitatea (trăită) a lor.

S-au cam dus dracului economiile mele, dar, cum am scris deja, sînt cam disperat. Am început să chelesc şi am un dinte spart, pe care nu prea pot să îl ascund cînd rîd. Nu am bani de dentist în Chicago. Se uită la mine în gol. Semne de depresie.

M. a luat-o complet razna. Repetă întruna cuvintele: presă, martori, scandal. Vrea să organizeze un sonor proces de adulter, paternitate și partajare a bunurilor (în speță, a litierelor). Și, vă previn, domnule profesor, v-a numit, spre satisfacția mea, recunosc, președintele completului de judecată!“

Problema este să pui în practică ideile pe care le-ai vînturat în opoziție – iar aici, populiștii par a deveni conștienți, deodată, de subțirimea propriilor argumente și de monstruozitatea propriilor minciuni. Cum ar fi ideea că o plecare din UE va deschide economia britanică spre lumea largă.

Dicţionarele noastre generale nu înregistrează cuvîntul chitros, care s-a răspîndit însă destul de mult în registrul familiar-argotic din ultimii ani. Ca orice termen de caracterizare negativă, chitros are un sens fundamental – în cazul dat, „zgîrcit“ –, dar şi utilizări mai vagi, injurioase sau glumeţe.

Educația, fie ea din partea părinților sau a școlii, ar trebui să insufle copiilor sau tinerilor dorința și destoinicia căutării – un proiect, cum am mai spus, dificil.

România poate să devină o țară a pensiunilor din locuri pitorești. Dacă n-ar fi duhorile neplăcute din băi sau scurgerile proaste din cabinele de duș, care tind să devină brand național. „Bucuriile“ de altădată provocate de budele din fundul curții par a fi fost înlocuite de acest fenomen înrudit.

David Cameron cade, azi, sub judecata pripită a contemporanilor. Toţi activiştii Europei, de la Jean-Claude Juncker, pînă la cel din urmă şmecheraş politic din Estul gri, spun că premierul britanic a fost prost – nu trebuia să organizeze referendumul.

Unii spun că am traversat o lungă perioadă în care Europa a reușit să trăiască în pace. Alții spun că Războiul Rece numai pace n-a fost. Că a fost o streche lungă și epuizantă. Iar după ea au venit un crunt război civil în Iugoslavia, războiul din Transnistria, anexarea Crimeei și separarea estului Ucrainei.

Încăpățînarea cu care dl Cioloș a menținut politicul la un braț distanță în aparițiile publice a contribuit la protejarea imaginii sale. Asta face din premier un soi de joker cu liber arbitru în perspectiva alegerilor. Premierul are la dispoziție mai multe variante pe care încerc să le detaliez mai jos.

Făcuse rost de adresa unui centru de primire a refugiaților. Am pornit vitejește cu metroul. Întrebaserăm, înainte: „Este OK să mergem? Avem nevoie de vreo autorizație?“ Ni se spusese că nu e cazul, respectivul centru e deschis, fără gard, direct din trotuar.

În acest moment începe un război. Rezistenţa faţă de alteritate e ceea ce ne e mai drag. Un străin va reuşi ceea ce nu au izbutit toate ratările, insolvenţele, aranjamentele şi dorul de Paradisul pierdut: să unească fotbalul autohton.

Tinerii și vîrstnicii lucrează diferit, și, dacă echipa e pe mîna ta, trebuie abordați psihologic la fel de diferit. Vîrstnicii (cel mai bătrîn muncitor pe care l-am avut avea 80 de ani și era de oțel) au o perfectă egalitate a ritmului; se gîndesc la ale lor, evident, dar nu trag chiulul.

E curioasă disproporţia dintre discursul psihanalitic asupra părinţilor, amplu, sofisticat, greu de consecinţe, şi discursul – infinit mai precar – privitor la bunici. Prin comparaţie, ei par condamnaţi la un rol strict decorativ: imagini ale blîndeţii idilice, în dulcele inventar de mituri ale copilăriei.

Vorbind despre Brexit, antropologul Alec Bălășescu constata că „rezultatele Brexitului, dar şi ale alegerilor prezidenţiale din Austria sau ale sondajelor de opinie în cazurile de gen Clinton vs Trump ar putea fi rezumate astfel: toţi votanţii sînt de acord că jumătate dintre votanţi n-au dreptate.

Înţeleg disperarea lor cînd văd că sîntem cîţiva care avem curajul sau ţăcăneala de a expune un sistem care este disfuncţional şi care favorizează o finanţare nesimţită şi profund coruptă a unor şmecheri care sînt un fel de dumnezei ai partidelor, ajungînd să conducă televiziuni şi ţara pe minunatul model al lui Berlusconi.

Corectoarea a jucat, pur și simplu, fotbal cu nefericitul text, dactilografiat, impecabil îngrijit, pe noua mea (atunci) mașină de scris, din Albion, Remington (prevăzută cu diacritice autohtone: ce mai, dacă publicistica ar fi fost manelistică, mă puteam considera un barosan al epocii.

Ziua referendumului nu s-a dovedit a fi deloc o „Zi a independenței“, așa cum proclamau populiștii din politică și din presă. În loc să se trezească a doua zi dimineață mai mîndră și mai suverană, țara a constatat că se găsește nu doar în fața unor probleme economice uriașe, ci și sub amenințarea destrămării.

Influenţa englezei nu mai este astăzi una care să presupună un grad înalt de cultură: prin Internet şi prin mass-media ea acţionează şi asupra unor vorbitori care au mari lacune în stăpînirea limbii materne. Cei care „inventează“ un verb a depresa, pornind fie direct de la depresie, fie de la verbul englezesc depress, pot să nu ştie că forma exista deja în limbă, cu alte sensuri.

Nevoii de identitate, stilul de viață actual îi contrapune, așadar, nevoia simetrică de anonimitate: conformismul nonconformismului contemporan. Straniu e că această postură a tineretului postmodern își dă mîna cu normele educaționale tradiționale, de tipul „nu te-ntinde mai mult decît ți-e plapuma“, „stai în banca ta“ ș.a.m.d

E prostesc să spui că britanicii sînt aroganți, că nemții sînt stupizi, că francezii sînt îngîmfați, că nordicii sînt reci, că românii sînt hoți și așa mai departe. Mai întîi că lucrurile astea sînt cît se poate de relative. În fiecare nație se găsesc toate ingredientele și toate nuanțele.

În Maroc am avut în echipă un zilier în vîrstă, Hamza, pentru care am avut o antipatie spontană, sper reciprocă. Asta m-a împiedicat să încerc să-l înlocuiesc, deși venea o zi da, o zi nu. Dar munca avea de suferit, așa că i-am rugat pe ceilalți zilieri să-l convingă să vină regulat la treabă, altfel rămîne fără bani.

Insider-ii spun că astă-toamnă, cînd David Cameron i-a telefonat lui Barack Obama ca să-l roage să se implice personal în campania pentru rămînerea Marii Britanii în UE, a făcut-o pentru că a simţit că el însuşi nu mai poate fi convingător în faţa electoratului tînăr, rebel, zis „antisistem“ în lumea analiştilor dîmboviţeni.

Cînd avem senzația că ne exersăm spiritul critic pe ideea europeană, manifestăm tendința de a culpabiliza tribul birocratic de la Bruxelles, nenumăratele decizii de uniformizare și lipsa de viziune asupra unui mecanism din ce în ce mai greoi și scîrțîitor.

Remainia e cumva senină. Exclusă de la masa adulților care reunește marile economii ale UE, ignorată de grupul de la Vișegrad al statelor central-europene și fără alt partener decît inabila și inconstanta Bulgarie, România e absentă de la aproape toate marile decizii care îi afectează viitorul.

Acum doua luni, întrebam la Bruxelles: „Sînteți pregătiți pentru o politică de vecinătate cu Anglia în paralel cu introducerea Scoției în negocieri de aderare?“ Măcar o pretenție aș fi avut de la mulți lideri europeni: să își fi pregătit din vreme planul B. Să nu mai arate într-atît de șocați și atît de evident de nepregătiți.

Ar fi fost poate mai cuminte să spunem ce ne place nouă, oamenilor, dat fiind că nu prea avem acces la misterul preferințelor dumnezeiești. Dar dacă tot am îndrăznit să anticipăm opțiunile Creatorului, mă gîndesc să speculez și eu puțin asupra posibilelor înclinații gustative ale Instanței Supreme.

Cînd l-am prezentat zilele trecute pe Maurice Bloch ca pe unul dintre ultimii clasici ai antropologiei, aveam în minte faptul că părea să vină din altă lume, una cu alte preocupări și rosturi decît cele cu care a fost învestită antropologia în zilele noastre.

Într-o dimineaţă s-a zgîriat într-o ladă de căpşune. Seara, rana se cam infectase. De dimineaţă am dus-o la spital. Era poloneză în Anglia, nu a băgat-o nimeni în seamă. A făcut septicemie şi a murit în patru zile. În ziua cînd a murit, îmi amintesc că ascultam radioul în timp ce munceam.

Am scris aici, în mai multe rînduri, despre „romgleză“ și despre ravagiile pe care le face acest nou „limbaj“ în comunicarea dintre noi. Nu discut motivele care au dus la nașterea lui. Ele pot fi intuite. Problema mea nu este totuși impactul în sine al englezei asupra românei.

Turcia duce deja un război nedeclarat împotriva kurzilor din sud-est și puținele fotografii care pot răzbate de acolo pe rețelele de socializare (presa este practic în întregime controlată de Guvern) sugerează că lucrurile nu se deosebesc prea mult de ce se întîmplă în Siria.

Un mai vechi împrumut din turcă a căpătat în ultimii ani o nesperată popularitate, fiind pre­luat iniţial de un jargon de specialitate şi intrînd apoi chiar în uzul standard. Definiţiile cuvîntului calup din majoritatea dicţionarelor noastre nu lămuresc întru totul extinderile semantice actuale.

Copiii învață mult mai ușor decît adulții să manevreze computerul. Unul dintre motive este lipsa inhibițiilor încuibate în mintea adultă. Copiilor le lipsește teama că vor apăsa pe o tastă greșită pentru că ei intuiesc că eroarea e incorporată în jucăria ce le-a fost pusă la dispoziție.

Luna trecută, pe DN1 a început o nouă etapă în montarea așa-nu­mitelor „separatoare de sens“. E vorba de acele parapete care despart sensurile de circulație și reduc posibilitatea ca mașinile să intre pe contrasens și să producă accidente grave.

Sursele literare antice vorbesc ocazional și de dinți falși, dar numai cu jumătate de gură. În legile romane zise ale celor „Douăsprezece table“ (mijlocul secolului al V-lea î.Hr.) se prevede că mortul nu poate fi înmormîntat sau ars cu articole din aur, afară de cazul în care e vorba de aur care leagă dinții laolaltă.

Această cultură a albilor protestanţi va înceta să mai fie predominantă. Precizez imediat că nu este vorba despre o predominanţă rasială – albii nu mai sînt de mult timp majoritari în America, suma celorlalte rase copleşind de multe generaţii numărul celor numiţi „caucazieni“.

Faptul că nu facem ceva direct, imediat – că nu intervenim, că nu cerem socoteală –, ne doare profund pe dinăuntru. Știm că doar acțiunea ne-ar putea repara starea, dar ne șoptim imediat că „n-are nici un sens, aici nu se rezolvă nimic, e degeaba, orice-am face“.

Recenta decizie a Curții Consti­tu­ționale privind clarificarea noțiunii de abuz în serviciu în Codul Penal a dat prilejul apariției unor mesaje apocaliptice privind viitorul luptei anticorupție.

De fapt, cel mai trist motiv pentru condiția mea de ghinionist este condițiunea financiară. În vremurile de demult, atunci cînd valoarea se măsura pe teren și pe ecran, nu era o problemă. Jucai bine, erai aplaudat. Acum, trebuie să joci bine și în contabilitate.

Nu, nu mai e vreme. Dacă vrem să mai avem un fotbal. În rest, de mici afaceri de colţul străzii sîntem sătui şi de certurile lor pe cadavrul acesta în descompunere. Cîte un transfer în Arabia sau China va face fericite cîteva familii de jucători. Atît. Acela nu va mai fi fotbal, ci un fel de ţurcă. Pi.

Vorba unui mare fotbalist care, ulterior, și-a retras cuvintele: „Noi merităm statuie!“ Și, dacă tot veni vorba despre merit, să ne amintim și altă vorbă de la noi, celebră prin profunzimea masochismului: „Ne merităm soarta“.

De mai multe zile, răsfoiesc vesel, entuziast și melancolic volumul Cu ochii-n 3,14, o antologie a textelor publicate, de optsprezece ani încoace, pe ultima pagină a Dilemei vechi. N‑am fost martorul momentului inaugural al rubricii cu pricina, dar Mircea Vasilescu mi‑a povestit, de curînd, cum au stat lucrurile.

Cînd vine vorba despre „viața reală“ (trai decent, egalitate de șanse, o economie și o democrație funcționale etc.), patrioții români încetează să mai fie mîndri de țara lor (63% declară chiar că, „atunci cînd mă gîndesc la unele lucruri legate de România, îmi este rușine“).

Înainte de a lua eu cuvîntul în plen, s-a discutat despre ce e de făcut cu puşcăriabilii care au cîştigat alegerile. Cum intervenţiile sînt plătite,  a fost coadă la vorbit. Au fost doi-trei senatori cu bun-simţ care au spus cam ceea ce credeam şi eu: sîntem idioţi că permitem aşa ceva.

Aidoma tipului care ne-a interpelat, atît de nonșalant, pe mine și pe David Lodge, în decorul FILIT-ului ieșean din 2014, „homleșii“ aciuați pe la întîlnirile intelectuale au un grad de educație avansat, pe care nu l-ai bănui, luînd în considerație nefericita lor condiție.

Să fie acest val de violență care a mar­cat începutul Campionatului European chiar întîmplător, sau favorizat doar de forțele de ordine franceze, preocupate mai degrabă cu terorismul decît cu liniștirea suporterilor turbulenți? Nu chiar.

Un caz mai puţin grav, dar care merită să fie semnalat, e cel al termenului substrat (din fr. substrat, lat. substratum), pentru care, pe lîngă sensurile fundamentale – „bază“, „bază materială (…)“ şi „strat peste care s-a aşezat alt strat“ –, Dicţionarul explicativ (DEX) admite o extindere semantică discutabilă: „conţinut“.