Zamă de struţ
Am scris aici, în mai multe rînduri, despre „romgleză“ și despre ravagiile pe care le face acest nou „limbaj“ în comunicarea dintre noi. Nu discut motivele care au dus la nașterea lui. Ele pot fi intuite. Problema mea nu este totuși impactul în sine al englezei asupra românei. Astfel de „influențe“ s au petrecut mereu în istorie. Albionul însuși deține – în structura sa lingvistică de esență –, pe lîngă multitudinea de cuvinte latine, intrate pe filieră romano-normandă, și mii de copieri ale unor expresii franțuzești. Nu mă sperie, prin urmare, fenomenul în cauză, mai ales că el e, uneori, justificat de realitățile timpului. De pildă, în ce mă privește, nu mă arăt niciodată intrigat de „adaptările“ americanismelor tehnice din jargonul informaticienilor. Cîtă vreme româna nu are capacitatea „translării“ în domeniu, „ajustările“ respective mi se par absolut firești. Chiar și în cazul unor termeni mai puțin specializați, precum „locație“ bunăoară, mă dovedesc tolerant. Cuvîntul rămîne perfect acceptabil, zic eu, suplinind o fenomenalitate (incintă, adresă, loc etc.) pe care oamenii simt că ar defini-o cel mai bine așa. În plus, am comentat elogios, la rubrica „Prezentul discontinuu“, apetența compatrioților noștri pentru limba Marelui Will, un semn de apartenență, să admitem, la cultura apuseană. Devin însă tulburat atunci cînd calchierea, traducerea, împrumutul ori, pur și simplu, reproducerea ad litteram a unor noțiuni, sintagme, stucturi sintactico-morfologice englezești afectează, cum spuneam deja, comunicarea autohtonă, sensul pe care îl atribuim (de fapt, bănuim că îl atribuim) mesajelor emise. Se întîmplă să observ, din abundență, perniciosul „proces“ la televiziunile naționale.
M-au frapat, deunăzi, două „automatisme“ anglofone, provenind de la doi moderatori diferiți, din două posturi TV concurente (se poate, de aceea, prefigura debutul unui simptom sistemic!). Rostește, la un moment dat, unul dintre realizatorii care mi-au atras atenția, cu intonație gnomică a frazei, menită să accentueze punctul climactic al dialogului: „Să luați niște zamă de struț!“ Am rămas speechless, ca să nu ieșim din tema discuției de astăzi! Despre ce „zamă de struț“ vorbea individul? Emisiunea era politică, iar conversația se referea la alegerile locale. OK, accept, mă apropii și eu de jumătate de secol de viață și ar fi posibil ca auzul să-mi mai joace feste. Nu și în contextul amintit. La fel ca mine (eu fiind ocrotit măcar de scuza distanței și a eventualului sonor prost!), invitații din studio au căscat ochi mari cît mingile de tenis. Unul a îndrăznit să ceară lămuriri: „Poftiți?“ Foarte dezamăgit, aproape enervat, moderatorul a revenit: „Am spus că aceasta e clipa adevărului!“ Aha, m-am dumirit brusc, tipul „decretase“, după modelul dezbaterilor de peste Ocean: „This is the moment of truth!“ Pronunțase totuși într-o manieră amețitoare: „Zis iz ză moment of trus!“ (indulgent imitat). Suficient pentru mine ca să zăresc, în platou, nițică zamă aburindă de struț. În sfîrșit, o doamnă analiza, altundeva, cu grimasă competentă, banii repartizați de Guvern pentru alocațiile copiilor, deplîngînd condiția de a fi „mazăre“ în România contemporană. Știu, de data asta, a fost mai simplu! Mi-am dat seama, relativ repede, că „mazărea“ era biata mother, adică „mămica“ noastră cea de toate zilele. Sucurile gastrice însă mi s-au reactivat din nou, complet nefondat.
Mă înnebunește, de asemenea, semantic vorbind, actuala „deturnare“ a două benigne lexeme intrate corect, cîndva, în limba română. Mă gîndesc la epic și patetic. În hermeneutica recentă, ambele au ajuns, pe bază de „convenție“ anglofonă, să însemne cu totul altceva. Primul („epic“) e echivalat cu adjectivul fabulos, al doilea („patetic“) cu epitetul depreciativ jalnic. Ca atare, anumite petreceri sînt epice, dar la ele participă și tipi patetici. Cutare a făcut un voiaj epic, numai că modalitatea lui de a-și povesti aventurile de călătorie rămîne patetică. Dacă-mi permiteți și mie o considerație minoră, în ton cu subiectul, v aș zice că am visat, acum un sfert de veac, la timpuri epice și, prin ironia sorții, trăim, în prezent, vremuri patetice. Și asta nu ar fi tot. Am auzit-o pe doamna Iulia Vântur spunîndu-i unei concurente din Ferma vedetelor – „Sper să mergi pentru ea!“ Ei bine, „ea“ nu era o persoană, ci o decizie. Inevitabil, sensul formulării (afectate oare de spiritul anglofon bollywoodian al lui Salman Khan?) a trebuit reconstituit – construcția „să mergi pentru ea“ sugera, în realitate, „să alegi acea variantă“, „mulîndu-se“ pe expresia de largă circulație internațională to go for something! Decît-ul îl cunoaște lumea în postura sa de transfer al englezescului but. Vrem decît transparență, mîncăm decît produse de import, discutăm decît aspecte perferice. Vreo zece dintre candidații la primării și-au însușit, entuziast, buclucașul cuvințel. L-au folosit, în campaniile lor, pînă la exasperare (a noastră!). Ca și viitori edili ai Românicii, inspirau, accept, multă încredere. Se anunțau fazări de nădejde, adevărați „tătuci“ providențiali ai comunităților dezorientate.
Existența se schimbă constant, nu are rost să filozofăm pe marginea acestei banalități. Mă întreb însă, derutat, dacă, solicitînd dinamicii vieții să păstreze – fie și o minimă – coerență discursivă, comit un gest prea pretențios. Dacă da, îmi retrag, umil, cerința. Am învățat, de tînăr, principiul conform căruia, primind lămîi, trebuie să te obișnuiești să supraviețuiești cu limonadă. Deci, aiem pripeird tudu ol ză nesesari sings. Inclusiv să sorb niște zamă de struț, la rigoare.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.
