3,14 ca măsură a lumii

De mai multe zile, răsfoiesc vesel, entuziast și melancolic volumul Cu ochii-n 3,14, o antologie a textelor publicate, de optsprezece ani încoace, pe ultima pagină a Dilemei vechi. N‑am fost martorul momentului inaugural al rubricii cu pricina, dar Mircea Vasilescu mi‑a povestit, de curînd, cum au stat lucrurile: cîndva, în 1998, revista trebuia să plece la tipar, cînd s-a constatat, în ceasul al doisprezecelea, că o pagină întreagă rămăsese fără text. Lena Boiangiu a rezolvat criza, cerîndu-le tuturor membrilor redacției să scrie pe loc cîteva rînduri destinse despre orice. Echipa s-a executat, iar improvizația conjuncturală a devenit obicei. A intrat în funcțiune verva parșivă a lui Dan Stanciu, imaginația lui literară și vizuală, nutrite harnic de prezența de spirit a colaboratorilor. De la expresia „cu ochii-n patru“, indicînd  privirea circulară a unei atenții atotveghetoare, s-a alunecat spre „cu ochii-n 3,14“. Întîmplare? Poantă? Program? Fapt e că rezultatul bate spre metafizică, în ciuda aparenței lui ludice. Prin acumulare, textele rubricii astfel intitulate au aspectul unui adevărat compendiu de epocă: o frescă, un inventar multicolor al lumii noastre, al vremurilor, al pitorescului și al bramburelii autohtone, al derizoriului monumental și al solemnităților derizorii în sosul cărora ne trecem viața.

În cele din urmă, am realizat că am dinainte o definiție „în act“ a publicației noastre. Ana Maria Sandu (căreia îi datorăm alcătuirea laborioasă și inteligentă a cărții) vorbește, în prefață, despre „sentimentul 3,14“ al „dilematicilor“. Da, e un amestec expresiv de bună administrare a atenției, de interes prompt pentru imediat (dar cu distanța relativizantă pe care o dau umorul, uimirea, gustul pentru detaliu, emotivitatea bine temperată, curiozitatea difuză pentru tot ce oferă spectacolul imprevizibil al vieții cotidiene). Pe scurt, e vorba de ceea ce înseamnă, dincolo de sensul standardizat, „prezența de spirit“. Ni se propune un rezumat al realității integrale: cu nivelul ei de realitate „comună“, dar și cu palpitul neliniștitor al unei infrarealități obscure și, mai ales, cu aura năucitoare a unei combinații de absurd, stupoare și lirism care culminează în suprarealitate. Banalitatea însăși, faptul divers, accidentul zemos devin, toate laolaltă, misterioase. Trăim, s-ar zice, într-un fel de delir. Amuzant uneori, deprimant alteori, masiv și improbabil deopotrivă. Plictiseala este exclusă, dacă nu alegi somnolența. Îmi îngădui să spun că aceasta e contribuția, semnul distinctiv al Dilemei, în peisajul gazetăriei locale: pasiunea de a înregistra, acut, istoria trăită, fără fudulia unor sistematizări pripite, fără „detașări“ snoabe și „opțiuni“ tăioase, fără concesii, dar și fără constrîngeri teziste.

Cartea aceasta nu se poate povesti și tocmai de aceea nu poate fi lăsată din mînă. Fiecare „fragment“ e o surpriză și trimite spre un univers: replici auzite pe stradă sau în autobuz, afișe publicitare, nume de firme și de străzi, frînturi de vînzoleală politică, caraghioslîcuri de tip „Ştiați că…?“, anecdotică vertiginoasă, derapaje de presă, instantanee de cartier, citate sufocante, scene de piață și de budoar, Stalin și John Wayne, cerșetori dîmbovițeni și astronauți chinezi, revelații despre papagali și pisici, cazuri cronice de siluire a limbii și a logicii, mă rog, vorba patronului nostru: „Lume, lume, lume, criză teribilă, monșer!“ „3,14“ e, în chip spectaculos, tocmai „măsura“ acestei lumi. O măsură nemăsurabilă, dinamică, de neepuizat. Nu întîmplător, probabil, „3,14“ este un număr irațional, adică ireductibil la rigoarea unui raport explicit între alte două numere. În structura lui e subînțeleasă dimensiunea infinitului, de vreme ce implică o nesfîrșită și nesistematizabilă  serie de zecimale. Așa cum se oglindește în „constanta“ 3,14, lumea ține – ca și 3,14 – mai curînd de sfera transcendentului decît de aceea a algebricului. Sîntem, așadar, cînd răsfoim această carte, în miezul însuși al realului, în evidența și în nebuloasa lui, în exaltanta lui bucurie și în apăsătoarea lui tristețe, în lumină și în clarobscur. O asemenea integratoare combinație nu e ușor de obținut. A reușit să o facă, cu grație și cu bună dispoziție, redacția Dilemei. Mă gîndesc, mai întîi, la generația spumoasă a fondatorilor (Magdalena Boiangiu, Tita Chiper, Alex. Leo Șerban), dar și la veterani și mai nou veniți, precum și la „soarta“ care i-a adus pe toți sub aceleași stele. Încă o dată mulțumesc Anei Maria Sandu pentru discernămînt și osteneală. Și minunatului Dan Stanciu pentru darurile lui, de care mi se pare, de ani și ani, că nu profit(ăm) destul…