Prezumţia de autenticitate
Lectura ultimei cărți a lui Radu Cosașu (Viața ficțiunii după o revoluție) mi-a provocat o reacție pe care nu aveam cum să o anticipez. Scrisul lui Cosașu e, prin definiție, absorbant, antrenant, atașant: o permanentă manevră de seducție. Or, de data asta, textul m-a trimis în afara literei sale: luate laolaltă, paginile cărții au funcționat, în cazul meu, ca o „criză“, provocată parcă anume, pentru a stîrni reconsiderarea unor teme pe care le credeam, pînă deunăzi, clasate. Sigur că orice carte bună e mai mult decît ea însăși, e un vector care trimite spre mai multe ținte. Pe de altă parte, nu e de mirare că cel care a avut ideea de a alege, pentru o publicație hebdomadară, numele Dilema preferă nonlinearitatea, tatonarea în spații incerte, detonarea „limpezimilor“ de lemn…
Nu sînt critic literar și, prin urmare, nu voi scrie o cronică. Voi încerca doar să formulez o primă versiune a „dilemei“ care a rămas pe fundul paharului meu la sfîrșitul lecturii. În două cuvinte, ea sună astfel: intoxicați și exasperați de experiența viețuirii, a sub-viețuirii și supra-viețuirii din vremea comunismului, n-am avut timp, răbdare și disponibilitate lăuntrică să pricepem detaliile unei epoci, dincolo de evidențele ei, dincolo de mizeria ei globală. N-am zăbovit destul în interstițiile dintre evidențe, în spațiul nesistematizabil al unor destine individuale, altele decît cele bine definite categorial. Cu alte cuvinte, am refuzat realului nimbul lui de infra- și supra-realitate. Adică nimbul lui de „ficțiune“ (termen axial în „metafizica“ lui Cosașu). Ne-am construit judecățile pe o simplitate alb-negru. De o parte o ideologie amăgitoare și toxică, cu exponenții ei siniștri, cu aparatnicii ei triviali, cu poliția ei abuzivă, cu minciuna ei cronică, cu disprețul ei pentru om, ambalat în „umanism“ lozincard, iar pe de altă parte, un amplu inventar de martiri, ecorșeuri, desfigurări ireversibile, traume fizice și sufletești, privațiuni și spaime. Răul camuflat în bine cîștigînd pe seama binelui „demascat“ ca rău. La o extremă, călăi instalați la putere, la cealaltă, victime mereu la dispoziția abuzurilor de tot felul. Nu vreau să relativizez aceste sumbre dihotomii, cu atît mai puțin să le contest. Dar citindu-l pe Radu Cosașu, amintindu-mi de lungi discuții purtate cu de-acum regretatul Ion Ianoși, gîndindu-mă la oameni ca Paul Cornea, Sami Damian, Gheorghe Brătescu și alții cîțiva (ca să mă refer doar la personaje pe care le-am cunoscut nemijlocit), am descoperit brusc, oarecum perplex și oricum stingherit, că nu aveam, în arhivele mele mentale, o rubrică pentru ei. Că nu-i pot suspecta nici de oportunism trivial, nici de încăpățînare dogmatică, nici de obtuzitate intelectuală. Între călăii radicali și victimele fatale, au existat ample și complicate interstiții, în spațiul cărora dihotomiile nu funcționează. Nu poți tranșa lucrurile pe bază de etichete previzibile: „vinovat“ – „nevinovat“, „oportunism“ – „sinceritate“, „instinct de conservare“ – „moliciune de caracter“, „concesie“ – „autoiluzie“, „abandon frivol“ – „aspră frămîntare lăuntrică“. Nu prea ne-am ocupat de teritoriile intermediare, care sînt, totuși, substanța însăși a vieții. Dihotomiile sînt mai curînd ficțiuni, iar „ficțiunile“ vieții private (căci ceea ce știi numai tu, ceea ce trăiești doar tu e mai aproape de „ficțiune“ decît cotidianul standardizat al dictaturii) sînt realitatea crudă a destinului personal. Or, au existat numeroși oameni care au aderat, cu bună-credință, la o ideologie, au asumat-o fățiș, după care i-au perceput fisurile, au abandonat-o, s-au lăsat expulzați din propria lor opțiune. (Îmi amintesc acum și de Imre Toth.) Alții, înțelegînd derapajele imediatului, au înțeles să rămînă fideli „ideii“. Și unora, și celorlalți trebuie să le acordăm prezumția de autenticitate. Am cunoscut asemenea oameni. N-au profitat de angajarea lor politică, au suportat consecințele discretei sau văditei lor disidențe, au făcut mult mai mult bine decît rău, sau au rămas credincioși unei dedicații de tinerețe, chiar atunci cînd această „consecvență“ dădea prost. În conștiința unor astfel de oameni s-a dat – și se dă încă – lupta dintre compromis și curaj, dintre supraviețuire și sacrificiu, dintre speranță și tragedie. Drama lor e de alt tip decît drama victimelor directe ale unui regim de extremă. Ea nu ține de jurisprudență, ci, din plin, de literatură. Nu de tribunal, ci de patosul interiorității.
Mi se vor aduce obiecțiunile curente în asemenea cazuri: 1) Personajele cu pricina își trăiau „dilemele“, în timp ce alții mureau în pușcărie. Da, dar nu avem cu toții a ne reproșa că am asistat înfricoșați și inerți la toată nebuloasa Gulagului, fără să fi ieșit în arenă? Am făcut parte cu toții dintr-o uriașă armată a tăcerii și asta nu din vina celor a căror adeziune era, în anumite cazuri, autentică. Să ne judecăm, creștinește, pe noi înșine, înainte de a‑i judeca pe alții. (Lucrurile sînt valabile, să‑mi fie iertat, și pentru furorul justițiar cu care împachetăm, la grămadă, alunecările fasciste ale unor intelectuali interbelici). 2) De ce mulți dintre „eroii“ „obsedantului deceniu“ sînt (întîmplător?) evrei? Această obstinată întîmpinare a ajuns să mă irite prompt. Să ne înțelegem: nici Gheorghiu-Dej, nici Alexandru Drăghici, nici Nicolae Ceaușescu, nici Chivu Stoica, nici Ilie Verdeț, nici Nicolae Pleșiță nu erau evrei. Stalin nici atît…
Una peste alta, îi sînt recunoscător lui Radu Cosașu că a deschis un sertar neamenajat al conștiinței mele. N-am încă concluzii definitive. Doar o insomnie în plus: cîteva cearcăne și un surîs obosit.
