Teză, antiteză, proteză
Singurul membru artificial păstrat din toată antichitatea clasică a fost descoperit în 1885 într-un mormînt din Capua, datat 300 î.Hr. Aici se afla un schelet căruia îi lipsea piciorul drept de la genunchi în jos, iar un picior de lemn, realist modelat, peste care era bătută tablă de bronz, înlocuia membrul lipsă, de la gleznă pînă sub genunchi. Piciorul, descoperit în condiții foarte neclare, a fost achiziționat de un muzeu din Londra, însă cei care l-au studiat și au publicat temeinic au fost nemții. După ce studiul s-a încheiat, tot nemții au și distrus obiectul, într-un bombardament al Londrei de către Luftwaffe în mai 1941, deși e greu de zis dacă acesta a fost obiectivul primar al raidului aerian. La capătul de sus (proximal) al protezei se găsea un lăcaș în lemn pentru bontul infirmului și tije de fier cu mici ochi prin care proteza se putea atașa, prin intermediul unei împletituri care cuprindea coapsa (dedusă pe baza unor analogii experimentale), iar aceasta la rîndul ei atașată de o centură specială de tablă de bronz cu orificii, în jurul taliei. În mod clar, piciorul de la Capua era menit să fie nu doar estetic, ci parțial funcțional, deci să ajute cumva la mers. În loc de o labă a piciorului cu aparență realistă, piciorul se termina cu o piesă rectangulară de fier, în care, s-ar părea, se călca. Piciorul a fost făcut de un fierar lucrînd în tradiție etruscă, poate cineva care avea experiență cu cnemidele, elemente de armură ce protejau gamba.
Sursele literare antice vorbesc ocazional și de dinți falși, dar numai cu jumătate de gură. În legile romane zise ale celor „Douăsprezece table“ (mijlocul secolului al V-lea î.Hr.) se prevede că mortul nu poate fi înmormîntat sau ars cu articole din aur, afară de cazul în care e vorba de aur care leagă dinții laolaltă. Ar mai fi cîteva mențiuni mult mai tîrzii, de pildă ale unor „dinți cumpărați“ de cei vanitoși, în literatura satirică din perioada imperială. Asemenea aluzii mușcătoare nu ne dau însă nici o idee despre cum arătau aceste proteze. Există însă vreo 25 de descoperiri arheologice care ne ajută. Marea majoritate sînt etrusce, produse de civilizația care a dat numele Toscanăi de azi și cu o tradiție extraordinară în metalurgie. Lucrurile stăteau, în general, cam așa. Cînd un incisiv sau doi cad din cauza parodontozei, îți faci drum la bijutier; consensul științific e că nu doctorii se ocupau de proteze. Rădăcina dintelui căzut e tăiată, astfel încît acesta să fie redus la partea lui vizibilă, de deasupra gingiei. Apoi, cu bandă îngustă (1-5 mm) de aur, foarte pur și moale, se creează verigi care înconjoară dinții sănătoși de-o parte și de alta a spațiului gol. În spațiul gol se așază, pe gingie, dintele căzut, găurit și fixat printr-un mic nit de aur care îl traversează și pe el, și banda (foto: copie modernă a unui aparat etrusc). E o mică potemkiniadă stomatologică aici, pentru că dintele ăsta nu prea poate mușca nimic, însă e bun pentru zîmbit. S-ar părea că cei vechi aveau știință de posibilitatea zîmbetului și îl practicau. Există, bineînțeles, diverse variații, de pildă folosirea unui fir de aur care trece prin dintele sau dinții căzuți, discret găuriți în acest scop, și apoi se leagă de dinții buni.
Mai interesant este că, în cîteva cazuri, dintele care umple golul aparține unui alt individ și este la nevoie pilit în așa fel încît să semene cît mai bine cu noua lui echipă. Un aparat din Tarquinia, de secol, pare-se, VI-V î.Hr., constînd în verigi de aur sudate între ele, folosește un singur dinte de bou ca să înlocuiască doi dinți pierduți de pacientul neatent. Expertul etrusc a dus dibăcia pînă la a sculpta dintele de bou în așa fel încît să pară că sînt, de fapt, doi dinți umani, cu vîrfuri separate, și l-a atașat de banda de aur cu două nituri. Ce mai, ăsta e zîmbetul pe care ți-l dorești la job interview. Un alt aparat, tot etrusc și cam de aceeași dată, păstrează încă cei doi dinți adevărați, dar cel fals din mijloc nu mai e prezent. Veriga centrală, în care acesta ar fi intrat, este însă pătrată, sugerînd tot un dinte adaptat dintr-un dinte mai mare (de animal?), dacă nu cumva din fildeș sau lemn; sau poate că scopul aparatului era doar să împiedice migrarea dinților către spațiul lăsat gol.
În alte cazuri, se folosește bandă de aur pentru a menține stabilitatea unui dinte care se clatină și deci pentru a amîna sau preveni căderea lui. Cît despre dinți de aur, există o singură descoperire antică, prost publicată, care consta dintr-un fel de capsule de aur puse peste patru dinți. În ansamblu, atunci cînd protezele dentare antice au putut fi analizate împreună cu craniul din care proveneau (cele care provin din săpături ilegale mai vechi au fost adesea separate în mod criminal de materialul osteologic), se vede că ele erau folosite în special de femei, de altfel cu o poziție remarcabilă în societatea etruscă. Mă opresc aici deocamdată. Am o programare la dentist.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.
Foto: wikimedia commons
