Zilierii noștri cei de toate zilele (II)

La Volubilis (foto: mozaic) s-au prezentat mai mult de o sută de bărbați de toate vîrstele de prin satele de lîngă Walili, cînd noi nu puteam angaja decît vreo treizeci în vara aia. Am pus deci buletinele tuturor într-o căciulă (don’t ask) și șefa de la Londra a început să facă extrageri. Mie, pe de-o parte, îmi cam venea să intru în pămînt de rușine, pe de alta îmi venea totuși să scot capul la gura vizuinii să văd ce se întîmplă mai departe. Cînd un nume era anunțat, dacă era vorba de un tînăr, urma un delir de bucurie, la care participau și amicii de lîngă el, dîndu-i ghionturi și luîndu-l în brațe. Dacă era bătrîn, tipul se prefăcea posomorît, zicea prezent sau altă chestie ca nuca în perete, cu respect și stînjeneală, iar amicii de lîngă el se uitau în altă parte, aprinzîndu-și o țigară.

Tinerii și vîrstnicii lucrează diferit, și, dacă echipa e pe mîna ta, trebuie abordați psihologic la fel de diferit. Vîrstnicii (cel mai bătrîn muncitor pe care l-am avut avea 80 de ani și era de oțel) au o perfectă egalitate a ritmului; se gîndesc la ale lor, evident, dar nu trag chiulul. Totul merge strună atîta timp cît faci militărie cu ei, arătîndu-le în același timp respect și afecțiune. Cine lucrează în lumea islamică descoperă repede valoarea acestei combinații aparent bizare. Cu tinerii, șefii mai hîrșiți umblă la anumite butoane psihologice, de exemplu încurajează competiția între ei. Esențial cred însă că e să-i faci să înțeleagă din ce motiv lucrăm noi acolo. Numai așa pot ajunge cîndva să le pese ca treaba să fie bine făcută. Așa diferiți cum or fi, și tinerii, și vîrstnicii au totuși același dispreț pentru două lucruri: crema de soare, considerată o fandoseală supremă, și măturatul, o muncă nedemnă de un bărbat, de parcă am fi toți os de Agamemnon și Ahile. Dacă săptămîna trecută am vorbit de moșii pe care te poți baza, acum e rîndul tinerilor, mai imprevizibili. Aceiași tipi aparent apatici, fără pic de nerv, sînt cei care, cu absolută eficiență, îl duc pe brațe pe muncitorul mușcat de scorpion, care leșinase. Aceiași puștani care vin la sapă cu un tricou decolorat o lună întreagă apar apoi la nuntă (în nici o campanie nu scapi fără să participi la o nuntă) pe motociclete, în geci de piele, și dansează ca la televizor. Unul din ei, de vreo 20 de ani, furase o prostituată dintr-un bordel și se logodise cu ea. Un altul, Ümit, mi-a zis odată că nu poate veni a doua zi la muncă pentru că participă la un concurs de trecut Dardanelele înot. Cînd ne-am revăzut și l-am întrebat cum a fost, mi-a răspuns, în felul lui extraordinar de liniștit, că a ieșit al doisprezecelea și că e foarte mulțumit.

Într-o sîmbătă, pe șantier, am făcut schimb de încălțări cu un tînăr învățător din echipa mea, Ali, și a doua zi am jucat în Ionien-Pokal în adidașii lui, la fel de jerpeliți, dar mai ușori decît bocancii mei. Asta era cupa de fotbal a echipelor arheologice nemțești, pentru care am închiriat un teren în Efes. A cîștigat echipa fortificată cu cei mai mulți muncitori (iar eu am ratat un 11 m, asta fiind singura mea asemănare cu un mare jucător). Pe orice săpătură se lasă invariabil cu un meci de fotbal al arheologilor contra muncitorilor. Pînă azi, arheologii n-au cîștigat niciodată, nicăieri în lume. Dar nu poți să-i refuzi omului tînăr și mîndru, care ziua dă la lopată pentru tine, ocazia de a dovedi că îți este superior pe multe planuri. Ceea ce, de altfel, nici nu mai era de demonstrat – în experiența mea, majoritatea celor care vin să lucreze pe șantier fac orice muncă, fie cu tîrnăcopul, fie cu penseta, atîta timp cît li se explică bine ce au de făcut, mai temeinic decît ai face-o tu însuți.

În Maroc, doar doi muncitori vorbeau franțuzește, amîndoi tineri și foarte inimoși, și au ținut morțiș să mă învețe arabă. Nu lași un prieten în ignoranță! Slimane mi-a copiat cu mîna lui seara, după muncă, zeci de pagini dintr-un dicționar pe care îl avea acasă. Cînd mă uitam pe foi, eu, care speram să găsesc chestii simple și folositoare, găseam numai „être tiré à quatre épingles”, „jeter l’éponge” etc. cu echivalentul arab, care-mi rupea spinarea. O atitudine cu totul opusă avea Idriss, care era în stare să-mi dicteze fără ezitare cum se zice în arabă „știu să fac”, „vreau să văd” etc., dar care uneori, cînd îl întrebam cum se zice „însă” sau „am”, avea lungi momente de stupefacție amuzată, în care repeta, pentru el, „însă…”, „însă…”, apoi se uita la mine cu admirație că putusem născoci o întrebare atît de încuietoare! Mai am loc pentru o singură mostră de înțelepciune tinerească de șantier. Un muncitor dintr-o echipă din Turcia, care era student, bunul meu amic Çaglar, mi-a trîntit-o odată, apodictic: „Katalin, dacă aș vorbi eu x limbi străine ca tine, aș fi bogat!”. Pragmatismul ăsta american în Turcia mi s-a părut atunci paradoxal. Dar Çaglar e acum căpitan de vas și cîștigă, presupun, exact de x ori mai mult ca mine – bravo lui.

Foto: wikimedia commons