Şi totuşi, ce vrea Turcia?
Briza Mării Egee răcorește aerul serii, calamarii sînt perfecți, la fel berea artizanală. Terasele arterei pietonale sînt pline, clienții de toate vîrstele, bărbați și femei, discută, beau bere, raki și mai aruncă un ochi spre uriașele ecrane TV unde se transmit meciurile Campionatului European de fotbal. O seară obișnuită în Izmir, Turcia. Acest district al orașului, numit Alsancak, locul se întîlnire al tinerilor, intelectualilor și boemei artistice, îți lasă impresia că te afli oriunde în Europa mediteraneană. Dar să nu ne lăsăm amăgiți de aparențe, mă avertizează partenerul meu de discuție, Dragoș Mateescu, lector de științe politice la Universitatea Economică din Izmir. Predă aici de aproape un deceniu și jumătate și poate spune că este deja de-ai locului, cu numeroasele lui relații în lumea intelectuală și artistică de aici.
Izmir, oraș laic și republican, a fost mereu fereastra liberală a Turciei spre Europa mediteraneană și este principalul opozant față de politicile islamist-conservatoare. Pînă și băutul berii (sîntem, totuși, în plin Ramadan!) poate fi înțeles aici ca o declarație politică. Dragoș Mateescu îmi mărturisește că se teme pentru ceea ce poate urma. Turcia duce deja un război nedeclarat împotriva kurzilor din sud-est și puținele fotografii care pot răzbate de acolo pe rețelele de socializare (presa este practic în întregime controlată de Guvern) sugerează că lucrurile nu se deosebesc prea mult de ce se întîmplă în Siria. Se estimează că aproape două milioane de kurzi, cetățeni ai Turciei, au fost nevoiți să se refugieze. Ei se adaugă celor peste două milioane de sirieni (unii spun chiar trei milioane) aflați deja pe teritoriul turc. Apoi, popularitatea președintelui Erdogan este undeva în jurul limitei de 50% și proiectul său de instituire a unui regim prezidențial este în impas, în ciuda retoricii. Sprijinul politic în Parlament este greu de obținut – partidul favorabil minorităților HDP, votat în proporție de 90% în zonele kurde, nici nu vrea să audă de așa ceva. Iar alegerea căii referendumului este și ea problematică în aceste condiții.
Președintele Erdogan trebuie însă cu orice preț să supraviețuiască politic – pierderea puterii s-ar putea să-i fie fatală în plan personal, cîtă vreme nu mai controlează Justiția și avînd în vedere acuzațiile de corupție din ultimii ani. Adăugați aici nemulțumirea crescîndă din straturile republicane și liberale ale societății, dar și problemele strategice, etnice și sociale cu care se confruntă Turcia. Amestecul este într-adevăr exploziv.
Vom vedea atunci cît de aproape este Turcia de România, îmi spune Dragoș Mateescu. Dacă Turcia se va prăbuși, vom avea un număr foarte mare de refugiați, atît turci, cît și sirieni. Acești refugiați nu vor mai merge prin Macedonia, nu vor mai ține cont de trasee, vor veni cum vor putea. Și aceasta este doar una dintre provocările majore care stau în fața Turciei în acest moment. O altă problemă a Turciei este că s-a trezit, deodată, prinsă ca într-un clește de Rusia, după cum îmi explică istoricul Ozan Arslan, lector la Universitatea Economică din Izmir.
După anul 1990, spune el, Turcia a început să colaboreze îndeaproape cu Rusia și totul a fost bine cîtă vreme capacitățile militare ale celor două puteri de la Marea Neagră s-au menținut aproximativ egale. Afacerile s-au dezvoltat, comerțul a crescut, turiștii ruși au invadat Turcia. Și totul părea să meargă bine, chiar dacă, în cîteva rînduri, cele două state s-au aflat în tabere opuse în mai multe conflicte regionale, cum ar fi cele din Cecenia, Nagorno-Karabah, Georgia și, mai de curînd, Crimeea.
Totuși, după cum spune Ozan Arslan, cele două guverne au avut grijă ca aceste chestiuni să nu deranjeze afacerile. Totul s-a schimbat însă odată cu implicarea directă a Rusiei în conflictul din Siria. A urmat doborîrea avionului rusesc, în noiembrie 2015, și instalarea stării de permanantă tensiune din regiunea extinsă a Mării Negre. Pînă la urmă, se va găsi o cale, e de părere Ozan Arslan. Situația de după doborîrea avionului rusesc nu convine nimănui, toată lumea are de pierdut, spune el. Moscova și Ankara vor înțelege că trebuie să treacă peste incident și să reia afacerile. Există însă o linie roșie pentru Turcia: Kremlinul ar trebui să accepte că viitoarele aranjamente pentru guvernarea Siriei n-ar trebui să-l cuprindă pe Bashar al-Assad. Pentru Mustafa Aydin, rectorul Universității Kadir Has din Istanbul, soluția ar consta însă mai degrabă în sporirea angajamentului NATO în Marea Neagră. Doar așa ar putea fi refăcut echilibrul strategic în regiune, după ce Rusia și-a crescut capacitatea militară și a trecut la acțiuni în forță, precum anexarea Crimeei.
Cum face față acestor provocări statul turc, un stat din ce în ce mai autoritar? Pur și simplu nu face față, vine răspunsul lui Dragoș Mateescu. Pentru că, spune el, un stat autoritar, care se teme de propria populație, nu este și un stat puternic. Iar președintelui Erdogan nu i convine absolut deloc să oprească războiul împotriva kurzilor și să treacă la reformele cerute de Uniunea Europeană, care înseamnă inclusiv o justiție independentă. Cît despre societatea turcă, e greu de spus ce vrea cu adevărat. „Există statul turc, care se vrea un stat puternic. Există societatea turcă, aflată într-o adevărată prăpastie față de stat. Există zona de intelligence, care își face propriul joc. Există sud-estul Turciei, cu organizarea sa tribală. Există regimul formal AKP și, separat și peste acestea, regimul personal al lui Erdogan. Ce vrea Turcia? Ar trebui să întrebăm fiecare din aceste entități“, spune Dragoș Mateescu, în timp ce soarele a apus de-a binelea peste golful Izmirului.
Decretăm că rucola cu frunzele late, care a însoțit hamsiile prăjite, e mai ceva decît cea italiană și ne întrebăm dacă acest oraș atît de nonconformist va cîștiga pînă la urmă partida în această frămîntată Turcie.
Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.
