UE – UK. Cum ar arăta un posibil divorţ?
Să recunoaștem că am fost cu toții un pic naivi atunci cînd am crezut că referendumul din 23 iunie va avea măcar darul de a lămuri spinoasa chestiune a relației Marii Britanii cu Uniunea Europeană: ori înăuntru, ori afară. De fapt, incertitudinea e mai grea acum decît înainte de consultarea publică. În Insulă, liderii populiști care au promis renașterea națională odată cu votul „Leave“ dau acum bir cu fugiții – e bine să fii populist în opoziție, să atragi atenția și să cîștigi voturi. Ba să mai iei și o căruță de bani de la Parlamentul European, așa cum i se întîmplă lui Nigel Farage, dușmanul declarat al Uniunii Europene. Apropo, el pleacă de la conducerea UKIP, dar rămîne să meargă la Bruxelles și Strasbourg!
Problema este să pui în practică ideile pe care le-ai vînturat în opoziție – iar aici, populiștii par a deveni conștienți, deodată, de subțirimea propriilor argumente și de monstruozitatea propriilor minciuni. Cum ar fi ideea că o plecare din UE va deschide economia britanică spre lumea largă. De fapt, prezența în Uniune nu împiedică vreun stat membru să cucerească piețe oriunde pe glob. Din contra, aceasta este o contribuție la întărirea economiei europene în ansamblu, cîtă vreme azi cu greu mai poți găsi un produs european, în afara celor cu denumire de origine controlată, care să fie fabricat într-un singur stat membru. De exemplu, mașinile nemțești sînt pline de piese fabricate în România, după cum, spre nemulțumirea producătorilor autohtoni, o bună parte din telemeaua noastră se face cu lapte adus din Polonia.
Economia europeană este cu mult mai integrată decît sînt în stare să accepte liderii populiști. Sau, mai bine zis, decît vor ei să o arate opiniei publice. Iar dintr-o asemenea economie nu poți ieși pur și simplu prin referendum! Și totuși, cum ar trebui să plece Marea Britanie din Uniune, în cazul în care, totuși, un lider politic de la Londra își va asuma pînă la urmă ingrata misiune de a respecta rezultatul referendumului și a notifica instituțiile europene?
Poate fi, teoretic, o despărțire în termeni duri. Marea Britanie devine, din punctul de vedere al Uniunii Europene, un stat terț și, mai întîi de toate, pierde accesul liber la piața unică. Dezastrul economic ar fi garantat, cîtă vreme 50% din comerțul Marii Britanii se face în cadrul Uniunii Europene. Dar nici economia europeană nu s-ar simți prea bine, cîtă vreme 10% din exporturile Continentului merg către Insulă.
Apoi, să nu mai punem la socoteală riscurile politice și strategice. Marea Britanie este stat membru NATO și întreține relații foarte apropiate cu Statele Unite. Cooperarea în domeniul strategic și al informațiilor este esențială pentru securitatea tuturor, iar un divorț cu scîntei ar putea lăsa urme adînci și pe acest teren sensibil. Pur și simplu, e greu de crezut că Uniunea Europeană și Marea Britanie își pot închide una alteia ușa în nas. Da, dar cît de departe se poate merge cu concesiile?
Uniunea Europeană are tot interesul să arate Marii Britanii (și, eventual, altora dornici de a se arunca într-o asemenea aventură) că votul „Leave“ are consecințe negative. Și că avantajele deja demonstrate ale prezenței în Uniune – acces la o piață integrată, libertăți pentru cetățeni, solidaritate între membri – depășesc cu mult ipoteticele cîștiguri ale unei despărțiri. Vor fi, așadar, consecințe pentru Marea Britanie. Cu greu ne putem imagina că aceasta va rămîne pur și simplu să se bucure ca și pînă acum de avantajele prezenței pe piața unică. E adevărat, există state, precum Norvegia sau Elveția, care au acces la piața UE, în baza unor acorduri individuale. Dar acest acces nu este gratuit, aceste state contribuie sub diferite forme la bugetul Uniunii.
Pur și simplu, nu ține argumentul populiștilor cum că banii din contribuția Regatului Unit la bugetul comunitar vor fi folosiți de aici înainte la finanțarea spitalelor și a altor programe sociale. Marea Britanie va trebui să plătească în continuare Uniunii Europene. Potrivit datelor Comisiei Europene, în 2014, contribuția britanică la bugetul Uniunii era de 0,52% din PIB (în general, statele membre contribuie cu circa 1% din PIB, dar Londra beneficia deja de concesii). Pe de altă parte, conform acelorași date, cheltuielile Uniunii Europene în Regatul Unit s-au ridicat la 0,32% din PIB-ul britanic. Rezultă o contribuție netă britanică de 0,2% din PIB. Menținerea pe piața unică s-ar putea să o coste cam tot atît, cu diferența că, de data aceasta, Marea Britanie nu va mai putea participa la luarea deciziilor.
Dar prezența pe o piață integrată presupune și libertăți nu doar pentru bunuri și capitaluri, ci și pentru forța de muncă. De exemplu, românii pot lucra fără restricții în Norvegia, din 2012, și în Elveția începînd din acest an. Încă un argument al populiștilor spulberat: nu, în afara Uniunii, Marea Britanie nu va putea să-și protejeze piața muncii față de lucrătorii din Europa de Est. Asta, dacă va vrea să rămînă pe piața unică! E ușor de înțeles de ce susținătorii atît de gălăgioși ai Brexitului se codesc acum să ia taurul de coarne și să-și negocieze ieșirea. Pur și simplu, se vor găsi față în față cu propriile minciuni.
Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.
