Un decalog sau mai multe? (XII)
Un cititor căruia apuc să-i mulțumesc și să-i răspund abia cu vreo lună întîrziere îmi semnala că, pentru domnia-sa, antonimul corect al „nevoii de a da un sens vieții“, cap de serie în lista lui Solomon Marcus, ar fi Carpe diem… quam minimum credula postero („Trăiește clipa… bazează-te cît mai puțin pe ziua de mîine“, după cum traduce comentatorul). Interesantă sugestie. Totuși, eu cred că un carpe diem nu privează viața de sens, chiar dacă îi concede unul minimal, poate chiar derizoriu. Altminteri, la ce bun îndemnul? „Trăiește-ți fiecare zi ca și cum ar fi ultima din viața ta“ auzim și în trăirismul interbelic, și în hedonismul contemporan, ba chiar și în pragmatismul corporatist: un slogan ce poate fi înțeles deopotrivă ca un avertisment al nimicniciei și ca un patos al neirosirii. Pentru mine, „a da un sens vieții“ nu ține de aderarea la vreo doctrină sau alta, chiar dacă lucrul ăsta poate să ajute, ci de dorința și de capacitatea noastră de a da o structură, o coerență a curgerii temporale în care viețuim. Este opțiunea noastră, a fiecăruia dintre noi, de a angaja o relație personală cu timpul, indiferent cît de laxă sau de constrîngătoare.
Pare să fie mai ușor să dăm un sens vieții altora decît nouă înșine. Ne vine la îndemînă să lansăm verdicte despre „împlinirea“ sau „irosirea“ celorlalți, uneori cu consecințe dramatice, tocmai în educație, unde, de pildă, părinți iubitori nu ostenesc în eforturile de a ștanța propria matrice peste aspirațiile existențiale ale copiilor lor sau, dimpotrivă, îi lasă în voia sorții din convingerea că trebuie să învețe singuri să ia decizii.
În principiu, nici una dintre opțiuni nu e fericită. Educația, fie ea din partea părinților sau a școlii, ar trebui să insufle copiilor sau tinerilor dorința și destoinicia căutării – un proiect, cum am mai spus, dificil.
Ultima „nevoie“ indicată de Solomon Marcus, cea de transcendență, închide bucla, întorcîndu-ne la cea dintîi: cum ai putea da un sens vieții altfel decît prin ceva ce se află în permanență în afara ei, un „nu încă“ pe care ajungi să îl resimți ca fiind concrescut în „deja“? Aici, în ceea ce am botezat ca „nevoie de imanență“, își găsește locul carpe diem, în variile ipostaze interpretative.
Mi-am trăit, ca mulți alții, „criza mistică“ în preadolescență. Locuiesc în preajma Mănăstirii Cașin, „mănăsire ’naltă, cum n-a mai fost altă“. Drumurile mele către oraș treceau frecvent prin fața bisericii, mai exact, chiar prin curtea ei, traversată de o alee ce scurta accesul în intersecția unde a fost înălțat lăcașul. Acei 10-20 de metri au însemnat, ani de-a rîndul, aproape zilnic, contactul meu sufletesc spontan și intens cu divinitatea. Nu am fost niciodată credincios practicant, dar nu aș fi lipsit, nici în vremurile comuniste, de la slujbele de Înviere, resimțind acel moment, ca majoritatea ortodocșilor, ca pe o purificare și înălțare a propriului suflet, după care tînjeam 12 luni.
Între timp, aleea din fața Mănăstirii Cașin s-a închis, ca să n-o mai taie toți neaveniții prin curtea bisericii. Slujbele de Înviere tot mai convenționale din anii ’80 au fost înlocuite de montări fastuoase, cu megafoane și becuri halogene, primele hîrîind de-ți luau auzul, cele din urmă aruncate în ochii credincioșilor. Iar sensul vieții mele s-a îndepărtat treptat de religiozitatea anilor de ucenicie. Aș fi preferat să fi fost altfel, atît în ce privește biserica, cît și privitor la mine însumi.
Spun toate astea pentru că aș vrea să separ nevoia de transcendență de formele ei instituționalizate, de religie. Disputele pro și contra religiei în școli, purtate în spațiul public românesc, mi se par acolade pe marginea rîvnei pentru notorietate pe de o parte, pentru autoritate pe de cealaltă parte. Nu cred că un ateu este mai uman sau mai inuman decît un credincios. Însă am rezerve față de oamenii fără nici un fel de credințe, oricare ar fi acelea. Or, „nevoia de imanență“ tocmai așa ceva vizează: cohorta lui Coriolan Drăgănescu, proliferînd într-o lume în care orice fel de angajament, religios, moral, de orice tip, devine constrîngător, opresiv. Parcă mi‑e mai la inimă infatigabilul primar Leonida, tot din Caragiale, incontinentul suplicant care vrea să facă din urbea pe care o conduce măcar un port la Marea Neagră, decît corul postmodern intonînd, potrivit unui hit de actualitate, „I want it all, and I want it now!“. Nu la așa ceva se gîndea Horațiu.
Una peste alta, „nevoia de imanență“ corespunde dorinței de a fi educat pentru o lume previzibilă, lipsită de mister, în care totul este dat, singurul lucru incert rămînînd cine ce apucă. Așa cum o să încerc să explic în numărul viitor, încheind serialul pe care l-am lungit deja nepermis de mult, și acest „antonim“, ca și întreg „antidecalogul“ pe care, mai în joacă, mai în serios, l-am construit în replică la articolul lui Solomon Marcus, reprezintă un alt mod de a înțelege nu numai educația, ci și viața și omul, net diferit față de cel avut în vedere de ilustrul matematician. Cît va fi fiind și de prizat în societatea românească, întrebați vă rog Institutul Național de Statistică.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
